De la un deceniu la altul: protestele în România

În urmă cu 18 ani, mergeam cu metroul, în Coreea de Sud. Nu era aglomerat, dar toate banchetele erau ocupate. Pe cea din fața noastră se aflau șase femei și fete, probabil între 25 și 60 de ani. Spun „probabil“ fiindcă nici atunci, nici acum nu sînt în stare să ghicesc corect vîrsta asiaticilor. La o stație, s-a suit un bărbat, probabil spre 60 de ani. S-a uitat la bancheta cu populație feminină. S a încruntat. A făcut un semn scurt cu mîna, repetat, ca și cum ai ușui niște găini. A și scos un sunet în acest sens. Exact ca niște păsări speriate, s-au strîns una în alta cele șase femei și fete. „Strîns“ nu este probabil cuvîntul potrivit, dar „înghesuit“ este prea puțin spus. Bărbatului i s-a alocat ceva mai mult de jumătate din spațiul pe care în mod normal încăpeau cinci, maximum șase persoane.

***

Am fost întrebat dacă azi românii sînt mai puțin atenți cu bătrînii. Există senzația că înainte ar fi dat mai des locul bătrînilor în autobuz. Este tare greu de răspuns la această întrebare. În primul rînd, azi s-a schimbat substanțial structura celor care merg cu autobuzul. Pe de o parte, mersul cu autobuzul, în România, este mai mult apanajul tinerilor și al bătrînilor. Pe de altă parte, în urmă cu douăzeci de ani, numărul mașinilor proprietate personală era mult mai mic, iar folosirea lor pentru călătorii zilnice era de asemenea mai rară. Azi, în București, sînt ceva mai multe mașini per capita decît la Viena sau Paris. Este adevărat că indicatorul este imprecis: din punct de vedere economic, România este puternic centralizată și multe mașini sînt doar înregistrate în București. La fel de adevărat este că multe sînt înregistrate în Ilfov, fiind de facto rezidente în București. Oricum ar fi, avem o altfel de structură a celor care merg azi cu autobuzul decît structura similară a celor ce mergeau cu autobuzul în ultimii ani ai regimului comunist sau în primii ani de după 1989. Pe atunci mersul cu autobuzul era mai egalitar.

Azi, cei din pătura privilegiată și din cea mijlocie merg foarte rar cu transportul în comun. Acest lucru explică probabil și lipsa de interes a elitelor pentru a oferi un bun public de calitate… Pe de altă parte, autobuzul este un bun incredibil de ieftin în România, unde călătoria rareori depășește 30 de cenți, ceea ce nu acoperă nici pe departe costul real al transportului… Cei din pătura privilegiată și din cea mijlocie sînt de regulă mai bine educați și probabil ceva mai relaxați, mai toleranți și mai atenți la nevoile altora. Așa o indică datele de pretutindeni din lume, așa este și la noi.

Cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi mai puțini cei ce cedează locul bătrînilor în autobuze, acest lucru nu ar fi un semn de scădere a politeții de acest fel. Pur și simplu ar fi o reflexie a schimbării structurii populației ce merge cu autobuzul.

***

Povestea aceasta cu ce se petrecea în epoca comunistă mai are însă o versiune. Pe vremea aceea, regulile erau stricte și profund tradiționaliste. Cine ieșea din ele era imediat penalizat, atît de partid și de aparatul său represiv, cît și de societate. A refuza să dai locul unuia ce părea mai în vîrstă era întotdeauna un afront. Am făcut naveta patru ani, în clasele primare. Mi s-a întîmplat de cîteva ori să fiu forțat să cedez locul, livid de oboseală sau febră, fiindcă o doamnă mai în vîrstă trebuia să stea pe acel scaun. Abuzul respectiv mă face și acum să mă gîndesc de două ori înainte de a ceda locul.

Acesta este sensul povestirii despre Coreea de Sud. Acele femei cedau locul fiindcă erau forțate de oprobriul societății să o facă. Aceasta nu înseamnă că le păsa în mod real de cît de obosit sau de în vîrstă ar fi fost acel bărbat.

***

Există destul de mulți bărbați în România care împart egal sarcinile domestice și de creștere a copiilor cu soțiile lor. Unii dintre ei fac chiar mai multe decît partenerele de viață. La fel de adevărat este și că majoritatea femeilor din România preiau mult mai multe dintre activitățile de creștere a copiilor în comparație cu partenerii lor. Mă uit însă cu o senzație neplăcută la postările unei doamne feministe, altfel animată de bune intenții. O parte dintre ele acuză indirect toți bărbații, subliniind cum bărbații persecută femeile. Oare cum se simt bărbații care, de fapt, fac mai multe sau la fel de multe precum partenerele lor? Oare se simt la fel ca o bună parte a românilor atunci cînd președintele Camerei Deputaților i-a acuzat că sînt dezinformați și manipulați? Oare cum i ar plăcea domnului Dragnea ca acești oameni, printre care mă aflu, să îi spună domniei-sale în cor că este cam prost? La urma urmei, ar fi doar o reflexie a legii reciprocității.

***

Toleranța apare atunci cînd ai încredere în oameni, cînd nu ești normativ, cînd observi că există numeroase nuanțe între alb și negru, iar lumea nu este unidimensională. Toleranța apare atunci cînd accepți opinii diferite de ale tale, cînd ești conștient că, dacă tu ai protestat împotriva Guvernului, atunci și ceilalți au dreptul să protesteze împotriva Președinției, chiar dacă opiniile lor par a fi bazate pe fundamente discutabile. Ești tolerant atunci cînd accepți alte religii, inclusiv pe musulmani, atei sau agnostici.

Intoleranța este sprijinită de religiozitate. Iar românii sînt printre cei mai religioși, dacă nu sînt cumva cei mai religioși din Europa. Construcția care se ridică lîngă Casa Poporului stă și va sta drept mărturie acum și peste secole. Religia are caracterul aparent paradoxal de a fi intolerantă. Spun „aparent“ datorită mitului că religiile formalizate în varii feluri (incluzînd creștinismul sau islamismul) promovează preocuparea față de semeni. Problema este însă că modul de interpretare, vreme de multe secole, a doctrinelor religioase este de a-ți fi milă de cel aflat în nevoie și de a respinge pe oricine este altfel decît tine. A fi alt­fel poate însemna a fi de altă rasă, orientare sexuală, a fi imigrant, a avea altă religie, a avea alte opinii. Iar mila nu înseamnă toleranță, ci doar accentuarea diferenței.

***

Îți poți permite a fi tolerant atunci cînd ai încredere în alții. Cînd ai încredere, știi că ceilalți nu-ți vor face rău, dimpotrivă, chiar ar putea să te ajute. Dacă cel care e altfel decît tine, spre exemplu ascultă manele în timp ce tu asculți doar jazz, dacă un astfel de om este de încredere, atunci poți accepta felul său de a fi. La urma urmei, schimbînd perspectiva, și tu ești altfel decît el, nu doar el este alt­fel decît tine. Relația este reflexivă. Alteritatea este reflexivă.

Încrederea este încă și mai reflexivă. Studiile lui Ermisch, Gambetta și ale colegilor lor arată că au încredere cei care sînt de încredere. Cu alte cuvinte, încrederea este un soi de oglindire a experienței cu propria persoană. Persoana care știe că ar putea fi de folos altora poate crede despre ceilalți că ar proceda în același fel. Este o concretizare simplă a legii reciprocității aplicată propriei persoane. Dacă știu că eu sînt om cu tine, atunci cred că tu vei fi om cu mine. Și atunci te accept așa cum ești, pentru că și tu mă vei accepta pe mine.

***

Românii trăiesc cu iluzia că ar fi primitori, toleranți, prietenoși. Cifrele îi indică a fi mult în urma Europei de Vest la capitolul toleranță (folosesc o serie de sondaje comparative, numite European Values Study și World Values Survey, ce includ și România). La fel este și în ce privește încrederea în oameni, precum și la importanța prietenilor. Iar acest lucru nu se întîmplă acum, ci se menține ca atare de la începutul perioadei postcomuniste. Nu avem date anterioare, dar putem intui ușor că situația era similară în timpul comunismului, precum și înaintea acestuia. Dacă cetățenii vestici ar fi la fel ca noi, atunci puzderia de imigranți români nu ar putea trăi în Europa. Dacă vom avea creștere economică, vom avea nevoie acută de imigranți, de forță de muncă din afara României, care să vină și să locuiască aici. Momentan, Guvernul a rezolvat problema, reducînd perspectivele de a avea creștere economică.

***

Toleranța și încrederea în oameni te fac să te porți cu ceilalți la fel cum te-ai purta cu tine. Te feresc de poziționări radicale, de incriminări în masă, de extremisme de orice fel. Intoleranța și neîncrederea te pot face sfidător, autoritar, tratîndu-i pe cei care ți se opun ca și cum ar fi dezinformați și manipulați, acuzînd în stînga și dreapta, afirmînd că cei care nu-ți plac sînt plătiți de „agenturili străine“. Te fac să crezi că ceilalți trebuie să se dea la o parte și să îți facă loc ȚIE mereu în metrou. 

Bogdan Voicu este sociolog, membru al Grupului Românesc pentru Studiul Valorilor Sociale.