De la timbru la parolă
„Am o nefericire cumplită, nu-mi dau de om. Toți cu care m-am pus în corespondență, sînt oameni care n-au dispoziție ori timp pentru corespondență. M. Pompiliu îmi scrie după doi ani de zile. Xenopol nu mi-a răspuns de șase luni de zile, de la Eminescu nici nu mai aștept răspuns. Singur dumneata ești acela care din cînd în cînd îți mai aduci aminte de mine. Scrisorile dumitale fac o parte proprie din viața mea; în lipsa lor adeseori ar trebui să cad în apatie. Nu voiesc să mă plîng de ceilalți amici ai mei. Pot fi împrejurări care-i scuză. Cu toate acestea eu mă simt părăsit“, îi scria Ioan Slavici lui Iacob Negruzzi în primăvara anului 1873.
Un secol și jumătate mai tîrziu, cînd corespondența dintre scriitori a dispărut ca gen literar, nu mai sîntem în situația de a ne plînge de lipsa scrisorilor – obiceiul s-a pierdut cîndva la sfîrșitul anilor ’90 –, dar cumva le simțim lipsa. Efortul de a te așeza la masa de scris pentru a transmite un lung mesaj unui prieten de departe a devenit treptat o extravaganță, pe măsură ce mijloacele de comunicare s-au diversificat și îmbunătățit într-un mod inimaginabil acum trei decenii; în plus au devenit accesibile aproape oricui.
Nu mai scriem scrisori pentru că nu mai există distanțe. Telefon public cu cartelă, telefon mobil, SMS, MMS, e-mail, YahooMessenger, voice-mail, smartphone, Facebook, Skype, WhatsApp ș.a. – toate acestea au înlocuit scrisul de mînă în procesul de a comunica – mai scurt sau mai amplu, mai criptic sau mai simbolic – cu cei apropiați, uneori chiar și cînd aceștia se află în aceeași cameră cu noi. Cutiilor sau sacilor cu scrisori care documentau istoria relațiilor de la distanță cu membrii familiei noastre extinse, acum le corespund arhivele rețelelor sociale stocate în cloud. Mesajele noastre ajung acum instantaneu, incorporează și text, și imagine, și sunet, iar, sub influența acestor nenumărate posibilități, felul nostru de a coresponda și de a comunica unii cu alții s-a schimbat.
Dar în ce fel s-a schimbat? Ce s-a pierdut și ce am cîștigat de la semnătura indescifrabilă la emoticonul ambiguu? Ce mai înțelegem prin comunicare? Mai putem fi reflexivi, confesivi, intimi, sinceri unii cu alții în absența timbrului? Cum ne mai adresăm unii altora și cine iese alienat din această metamorfoză permanentă a tehnologiei mijloacelor și aplicațiilor comunicării? Cît de privată mai e corespondența noastră protejată, nu de lipici, ci de o parolă? Cu ce ajută înțelegerii viteza transmiterii mesajului? La ce bun emoticoanele, stickerele, gif-urile? Mai sîntem în stare să scriem de mînă cîteva pagini animate de sentimente de prietenie sau plictiseală, dor, dragoste sau doliu? Cînd anume (și de la cine) v-ar fi plăcut să mai primiți o scrisoare?
Ilustrație de Ion BARBU