De la telemea la Stilton

31 ianuarie 2009   Tema săptămînii

- Mă, ai nişte busuioc prin grădina aia? - Păi, ia vezi după răsadurile de roşii. Da’ ce faci cu el, Doamne, iartă-mă? - Las’ că vezi tu. Şi mi-a trîntit cumnată-mea o salată cu fo’ trei-patru roşii aşaa, tăiate mic, m-a întrebat de ulei de măsline de m-am uitat cruciş la ea: "Da ce, fă, d-ăsta d-al nostru, de floare, nu-i bun?". Aşa. Şi a pus peste roşiile alea busuioc, mă! Busuioc de popă! Am mîncat de ne-au ieşit ochii din cap. Păi da, la ei în Italia cică mănîncă macaronarii ăia busuioc pe pîine. "Buchete d-alea cum le-o zice." Marinică e de la Ciorogîrla. Are neamuri care muncesc în Italia, ba a fost şi el pe acolo, în vizită; au dormit claie peste grămadă, da’ ce frumos a fost! A văzut marea, şi-a suflecat pantalonii şi a intrat un pic cu picioarele. Caldăăă! Bine trăiesc italienii ăştia, dar nu şi-ar fi imaginat că mănîncă atîtea ierburi. Şi pizza d-aia. Pizza o cunoştea din România, mai cereau ăia micii şi făcea nevastă-sa, da’ mai au italienii unele aşa numa’ cu nişte ierburi şi roşii... Fără o slăninuţă acolo! (Şi l-au mai enervat în Italia scuterele de l-au bîzîit ca tînţarii.) După ’89 printre primele intrate în România au fost shaormeriile. Au prins. Cina sau prînzul din lipia arăbească a devenit opţiune şi pentru taximetriştii lihniţi în noapte, şi pentru corporatiştii care dădeau o fugă pînă la sirianul din colţ cu tot cu permisul de intrare în clădirea de birouri atîrnat de gît. Orientul Apropiat aduce mai apoi humus-ul - pasta de năut - combinaţii aromate de cărnuri, tot soiul de salate - tabuleh şi fatoush pe care a început să le cumpere lumea ca mîncare de postul Paştelui - sfîntă globalizare! Au urmat repede fast-food-urile americane vizitate în primii ani cu imensă curiozitate şi devenite loc de mondenităţuri. Cum s-a întîmplat de altfel la Moscova, unde rusoaicele îmblănite au găsit vreme îndelungată culmea şicului în a-şi tăvăli diamantele prin chifle. Interesant e că primul McDonald’s care să concureze blini s-a deschis acolo în 1990, cînd încă mai exista Uniunea Sovietică, după îndelungi negocieri cu autorităţile comuniste. Se putea ceva mai glasnost? Imaginaţi-vă cum ar fi fost deschiderea unui asemenea local în toamna lui ’89 în România. Să revenim, dar, la evoluţia culinară românească post-decembristă. După arăbisme şi americanisme, modestele macaroane care se lipeau la fiert, cu gust de metal umed, s-au dezlipit şi au devenit "paste". Linguini, tortellini, tagliatelle, penne, cannelloni - toate formele, toate umpluturile, sosuri, condimente. Gusturile încep să se rafineze odată cu bucătăria extrem-orientală. Şi aici cu mari variaţii. De la cea mai comună, cea dubios-chinezească, pînă la sushi-urile japoneze sau tempura coreene. (Pentru cei care îşi mai aduc aminte: în Bucureşti exista un singur restaurant chinezesc pe vremea lui Ceauşescu. Extazul suprem şi culmea rafinamentului se numeau "porc cu alune".) Lumea începe să prindă gust şi pentru urgisita vită. Iar bucătarul care o găteşte învaţă cum şi de unde să comande carnea. Preferabil Argentina, cu preţuri pe măsură la masă. Fructele de mare - oh, the horror -, nişte gîndaci mai mari pentru mîncătorul de ceafă cu cartofi prăjiţi, sînt aduse proaspete şi sînt de găsit prin hipermarketuri pe aşternuturi sticloase de gheaţă mărunţită. Prin bucătăriile de acasă gospodinele încep să arunce în mîncare cardamon, curry, turmeric şi verdeţuri de Provenţa. Unii soţi suferă. Orezul din care mama culegea pietricele se sălbăticeşte, devine basmati şi thai. Apar aşa-numitele restaurante fusion - un pic de Orient, un pic de franţuzesc cu o fărîmă creolă, ea însăşi o bucătărie combinată. O amestecătură adicătelea, un spîrc pe o farfurie cît capacul de la oala de ciorbă; albă farfuria, picurat gingaş pe marginea ei sosul, artistic răsfirată verdeaţa. Cepşoara e şalotă, pătrunjelul e coriandru. România găseşte în preajma Crăciunului şi culmea fusion-ului local: pizza cu sarmale. Prilej de întrebări: pe cînd şi pizza cu ciorbă de burtă? Între atîtea fusion-uri, un lucru sigur n-a pierit. Grătarul. În toate poieniţele, păduricile, pe mal de rîu-pîrîu, între blocuri şi în blocuri vălătuceşte fumul de cărnăraie învîrtită cu meşteşug de "neni" cu maşină şi nevastă. Gospodari adevăraţi, cititori de teorii ale conspiraţiei, de "ştiati că..."-uri, buni oratori la mese şi strategi într-ale celui de-Al Doilea Război Mondial, cu furculiţe şi scobitori pe masă, gospodari care mai au plăcuţe pe uşa de la intrare cu "Fam. inginer Cutare". Toleranţa românească la intrările culinare noi e gradată, la rîndul ei, şi nu are legătură neapărat cu gradul de educaţie al consumatorului. Un test greu de trecut pentru mulţi s-a dovedit a fi brînza cu mucegai, fie ea franţuzească, nemţească sau englezească. Care a început însă a fi cumpărată şi mîncată cu fructe şi vin. A intrat în componenţa diverselor sosuri. Am descoperit că a intrat şi în componenţa frigiderului meu sub forma unei bucăţi de telemea neaoşă uitată acolo cu săptămînile. Mucegaiul ignobil trebuie să dispară! Mă duc să arunc "roquefort"-ul. "Delikatessen", anyone?

Mai multe