De la șoimi la acvile
Relația românilor cu păsările de pradă trece de la acvila Imperiului Roman, prin romanul Neamul Șoimăreștilor, și ajunge pînă la nuvela „La Vulturi“. Problema este că nici răzășii cu nume de răpitoare ai lui Sadoveanu și nici vulturii lui Gala Galaction nu se prea regăsesc în studiile de specialitate cu caracteristicile date de scriitori. Nu e nimic, nici bufnițele de zăpadă nu duc poșta tinerilor vrăjitori, ca în literatura universală din genul Young Adult. Dar este clar că românii au stat cu ochii pe păsările de pradă. Mai ales că una dintre ele stă chiar pe stema României. Acolo avem cel mai puternic și agresiv răpitor diurn – acvila de munte, căreia i se mai spunea și pajură. Adică a tronat ceva timp și pe fisele folosite la „datul cu banul“.
Dacă ne luăm după Sadoveanu, șoimii rătăcesc prin lume și apoi vin acasă să se așeze la cuibul lor. Corect, în totalitate. E drept, juvenilii de păsări răpitoare vagabondează prin lume, pînă cînd decid să se așeze undeva. Problema lor e cînd ajung acasă, pentru că șoimii nu construiesc cuiburi, ei preferă să le ocupe pe cele gata construite de alte păsări. Iar cel mai mare dintre șoimi poartă un nume superb – şoimul dunărean (Falco cherrug). Cel mai mic dintre șoimii europeni apare doar pe timp de iarnă la noi, iar de acolo i se trage și denumirea populară – şoimulețul de iarnă (Falco columbarius).
În ceea ce privește nuvela lui Galaction și copiii ca victime ale păsărilor de pradă, n-a fost înregistrat nici un caz de acest gen. În ce îi privește pe codalbi, românii le respectă statura – sînt cele mai mari acvile de pe continentul european, cu o deschidere a aripilor de 2,4 metri, mai mare decît cel mai înalt român – Ghiță Mureșan are „doar“ 2,35 metri. Ce nu reușim noi să respectăm este denumirea de acvilă. Codalbii sînt mereu alintați cu apelativul de vulturi, dar sînt acvile. Cele mai mari. De fapt, există prea puțini traducători români care să nu se repeadă pe cuvîntul englezesc „eagle“ și să nu îl traducă cu „vultur“, în loc de „acvilă“. Iar cele mai mari răpitoare chiar nu merită să fie confundate, nici măcar în romanele Hobbitul și Stăpînul Inelelor, acolo unde îi salvează de mai multe ori pe eroii lui Tolkien.
Echipa de curățenie a naturii
În ce privește vulturii, România nu mai are nici o pereche care să cuibărească pe teritoriul țării. Cum s-ar spune, au dispărut. Cîndva, la noi au existat perechi cuibăritoare din toate cele patru specii ale Europei, dar nu mai avem decît semnalări sporadice de vulturi. Trebuie spus că aceste superbe păsări au o reputație nemeritată – se spune „a sări ca vulturii pe cadavru“ – și li se atribuie atitudini negative. Nu e cazul. Sînt cea mai eficientă echipă de curățenie a naturii. Ei duc gunoiul. Nu lasă să se răspîndească bolile. Elimină un leș cu totul. Hoitarul, vulturul pleșuv sur și vulturul negru curăță carnea de pe oase și îi fac loc zăganului, vulturul care consumă și oasele. În urma lor nu mai rămîne nimic. Revenind la observațiile de vulturi din România, an de an există semnalări de păsări care ajung aici. Din cînd în cînd, un hoitar (Neophron pernocpterus) sau un vultur pleșuv sur (Gyps fulvus) mai trece granița din Bulgaria, dar sînt vizite rare.
Recent, au existat și cîteva semnalări de vulturi negri (Aegypius monachus). Vecinii bulgari au programe de reintroducere a speciei în țara lor, păsări reintroduse care provin din Spania și pe care le hrănesc la stații speciale, unde le livrează cadavre de animale. Doar că păsările au aripi și nu văd foarte bine granițele. Așa a ajuns un vultur pleșuv pe un hotel din Alba Iulia, hoitarii pe stîlpii de înaltă tensiune din Dobrogea și – după 83 de ani – un zăgan a survolat Carpații, în 2016. Pasărea, botezată Adonis de cercetătorii francezi, le-a dat emoții serioase. Emițătorul satelitar s-a defectat deasupra Olteniei, iar biologii au tremurat la gîndul că a murit. După cîteva luni, vulturul a fost revăzut în Franța, fiind recunoscut după penele decolorate special și după inelele ornitologice de pe picior.
Urbanii şi nesuferiţii
Spre deosebire de eroii lui Sadoveanu, șoimii nu refuză orașele. Nici măcar Bucureștiul. Cel mai bine adaptat șoim la viața de oraș este vînturelul roșu (Falco tinnunculus). Este, de fapt, șoimul pe care îl vom întîlni cel mai des pe continentul european, o pasăre capabilă să vadă în spectru UV și să ia urma unui șoarece după petele de urină. Se instalează fără probleme în nișele de clădiri, în aerisirile de la debara sau de la baie, uneori și în jardiniera unde s au uscat mușcatele de acum un an. Dar, de departe, cel mai important oaspete din orașe este șoimul călător (Falco peregrinus). Este cea mai rapidă viețuitoare de pe planetă. (Da, este încă şi mai rapid decît ghepardul.) Atunci cînd se lansează în picaj, un șoim călător atinge viteze care trec de 330 de kilometri pe oră. Cînd șoimul călător trece pe deasupra Pieții Universității, stolurile de porumbei învață cît de confortabil este totuși să stai la înghesuială sub o grindă. Un porumbel matur nu are nici o șansă în fața unui asemenea răpitor. Nici nu mai e de mirare că o pereche de șoimi călători trece în patrulare peste Parcul Natural Văcărești, locul unde au fost observate peste 140 de specii de păsări sălbatice.
După ciori și porumbei, pe care oamenii îi urăsc pentru mizeria pe care o fac, probabil că păsările cele mai detestate din România sînt ulii. Nu există columbofil care să nu se teamă de ghearele unui uliu porumbar. La țară, doar apariția unei siluete de răpitor duce la golirea poiatei de găini, la urlete disperate ale gospodarilor care vor să alunge pasărea, să o împiedice să plece cu un pui în gheare. Pentru uliu nu e greu, strînge aripile, vine în picaj și „preia“ din voleu tînăra pasăre de curte care nu s-a mișcat vioi la semnalul de alarmă. Pentru țăranul român, diferența dintre uliul porumbar și cel păsărar contează prea puțin. Dacă ajungem la finețuri precum șorecar comun, mare sau încălțat, rezultatul e același. Poate doar la viespar și la șerpar să se manifeste o toleranță mai mare, dar nimic nu întrece furia columbofililor. Nu au fost puține cazurile cînd oamenii au investit mult în porumbei de curse sau ornamentali și s-au trezit cu stolul zburătăcit. Replica a fost simplă și crudă – capcane cu care să fie prinse răpitoarele.
Există însă și cazuri cînd agricultorii sînt mulțumiți de prezența răpitoarelor pe lîngă „afacerea“ lor. Este cazul piscicultorilor. Orice lac cu pești va atrage păsări ihtiofage, de la stîrcii cenușii (cei mai mari din România) la chire și chirighițe. Deasupra lor, cu aripile în formă de V, peste cap, planează silueta celui mai mare erete din Europa – eretele de stuf. Acesta nu se sfiește să înhațe puii de stîrc din coloniile aflate pe sălcii sau pe stuful bătrîn. La livadă, la vie, nimeni nu se atinge de răpitoare. Atacă și graurii și rozătoarele, specii pe care agricultorii le blamează pentru pierderi. Iar dacă un agricultor dorește să aibă și o producție bio, atunci e clar că are nevoie de răpitoare. De aceea se amplasează cuiburi artificiale în zonă, dar și stîlpi de forma literei T, locuri de pe care răpitoarele pot pîndi orice mișcare.
La final, cîteva cuvinte despre cele mai hulite păsări de pradă – bufnițele. Le-am construit o reputație de ciocli, de piază-rea. Totul pleacă de la obiceiul priveghiului. Noaptea, cu un decedat care nu era îmbălsămat, mirosul era insuportabil. Se deschideau obloanele de lemn. Se aprindeau lumînările. Moliile mari, ca și alte insecte, erau atrase de lumină. După ele, cucuvelele, specia care le vînează. De aici a apărut superstiția că atrag moartea. A durat mult pînă cînd oamenii au descoperit că le sînt „folositoare“, așa că au fost importate în Australia pentru a păzi silozurile de grîne de rozătoare.
Ovidiu Neculai Bufnilă este responsabil de comunicare al Societăţii Ornitologice Române (www.sor.ro), cel mai longeviv ONG de natură de la noi. Biologul Sebastian Bugariu a asigurat corectura de specialitate a acestui material.
Foto: Sebastian Bugariu