De la sincronism la protocronism în România lui Ceaușescu
Marea dezbatere tradiționalism vs. modernism a însoțit întregul proces de construcție națională a României. După cel de-al doilea război mondial, forța nivelatoare a colosului sovietic a pus în surdină acest clivaj cultural. Curentele de gîndire tradiționaliste, covîrșitor atașate dreptei politice, erau compromise în urma sucombării Vechiului Regim, în timp ce sincronizarea cu Occidentul era exclusă de noul context geopolitic. În consecință, pentru mai mult de un deceniu, soluția impusă din exterior a fost cea a modernizării după model sovietic.
Cu toate acestea, cele două curente au continuat într-o formă mocnită să scindeze viața intelectuală din România comunistă. Așa că, în momentul în care conducerea comunistă de la București a devenit suficient de încrezătoare în forțele proprii și a inițiat procesul de emancipare de sub tutela inhibatoare a Moscovei, cea de-a treia cale este abandonată și se revine iar la vechea dezbatere între autohtoniști – sau indigeniști, cum le spune Katherine Verdery – și sincroniști. Deschiderea reală a regimului spre colaborarea cu statele capitaliste și reluarea contactelor intelectuale cu spațiul occidental vor face ca balanța să se încline spre cei din urmă. În literatură, în artele plastice, în cinematografie, dar și în istoriografie se impun cu precădere tendințele și curentele occidentale. Lucian Boia povestește cum tinerii istorici români, printre care se număra și el în acea perioadă, se apropie de noua istorie franceză, așa-numita „școală de la Annales”, care prin accentul pe structuri, pe durata lungă a istoriei și pe fenomenele de masă avea mult mai multe afinități cu interpretarea marxistă asupra trecutului. În această direcție a deschiderii culturale operată pentru o perioadă foarte scurtă de timp, de doar cîțiva ani, se înscriu și primele filme din cadrul proiectului ceaușist al „epopeii naționale cinematografice” – un adevărat tratat vizual de istorie națională – care sînt coproducții cu Occidentul: Dacii (1967, regia: Sergiu Nicolaescu), cu o firmă din Franța, și Columna (1968, regia: Mircea Drăgan), cu parteneri din RFG. Flirtul regimului cu Occidentul este însă de scurtă durată și treptat, la început aproape imperceptibil, punțile de legătură sînt iarăși tăiate. Astfel că următoarea superproducție din ciclul de filme istorice, Mihai Viteazul (1971, regia: Sergiu Nicolaescu), este realizată la cererea expresă a lui Nicolae Ceaușescu în integralitate de România, deși inițial se agrease o colaborare cu parteneri americani. Replierea ideologică a regimului într-o carapace izolaționistă, clamînd respingerea „influențelor nesănătoase” de afară, este consfințită de adoptarea așa-ziselor teze din iulie 1971, în urma unui discurs ținut de Ceaușescu în cadrul Comitetului Executiv al PCR. Printre cele rostite cu acest prilej se află și următorul îndemn pe care îl consider momentul revirimentului autohtonismului în cultura română, în varianta sa cea mai agresivă și mai radicală, cea a protocronismului: „A devenit un obicei nu prea bun, tovarăși, de a privi numai spre ceea ce se face în altă parte, în străinătate, de a apela pentru orice la import. Aceasta arată că există și o anumită concepție de a considera că tot ce este străin este mai bun, o anumită – hai să-i zicem – ploconire față de ceea ce este străin și mai cu seamă față de ceea ce este produs în Occident, fie că e bun, fie că e rău”.
Protocronismul, cu etimologia din termenii grecești „proto-chronos” – primul în timp, a fost brevetat de un critic literar, fost deținut politic cu un trecut afiliat ideologic la dreapta tradiționalistă. În articolul său din 1974 publicat în revista Secolul 20 cu titlul de „Protocronismul românesc”, Edgar Papu susține că „una din dominantele trăsături definitorii ale literaturii noastre în context universal este protocronismul”. Respinge aproprierea formelor occidentale – așa-numitul sincronism – ca fiind o simplă imitație urmărită obsesiv și postulează anticiparea culturală românească în context universal. Prin protocronism se produce o inversare a locului culturii române, trecută brusc de la periferie în centrul marilor civilizații ale lumii. Mania protocronistă pornește de la literatură și infestează viața intelectuală, găsindu-și un teren fertil în istoriografie. Instrumentalizarea politică a discursului istoric devine normă în România ceaușistă, cu scopul legitimării regimului prin racordul la un trecut național mitizat și dominat de cîteva teme mari care traversează ca un fir roșu întreaga istorie națională: originile și continuitatea poporului român, suveranitatea și unitatea națională, ubicuitatea inamicilor interni și externi și imaginea paternalistă a Conducătorului omnipotent în jurul căruia se creează un front comun al întregului popor. Îndeosebi această ultimă idee era pe placul lui Ceaușescu, care se exprimă la un moment dat chiar pentru un „front al istoricilor”. Paroxismul protocronismului în istoriografie este atins cu ocazia aniversării a „2050 ani de la crearea primului stat dac centralizat şi independent sub mărețul rege get Burebista”, legată de regim de organizarea celui de-al XV-lea Congres Internațional de Științe Istorice desfășurat la București între 10 și 17 august 1980. Burebista îi oferea lui Ceaușescu legitimarea supremă, imaginarea contemporană a statului regelui get (unitar, centralizat, autoritar, respectat de „ceilalți”) semănînd frapant cu proiectul politic al dictatorului comunist. În filmul comandat cu această ocazie și realizat după un scenariu scris de Mihnea Gheorghiu, președintele Academiei de Științe Sociale și Politice, prin elementele de decor se sugerează legături chiar mai vechi decît cele dacice. Astfel, în sala tronului regelui apare o replică de mari dimensiuni a Gînditorului de la Hamangia, iar în scena finală, figura lui Burebista se identifică cu profilul Sfinxului din Bucegi. Conducătorul providențial vine astfel de dincolo de istorie, făcînd corp comun cu elementele primordiale ale unei Românii eterne și imuabile.
Moda aniversărilor istorice care aveau rolul de a sugera vechimea și uneori preeminența împlinirilor românești în context universal se impune, ducînd la situații hilare precum cea din anul 1987, amintită de Felix Velimirovici în cartea sa despre istorie și istorici în România comunistă, cînd se aniversează concomitent 475 de ani de la înscăunarea lui Neagoe Basarab, 125 de ani de la deschiderea primei adunări legislative unice a României, 225 de ani de la înființarea primelor regimente grănicerești în „Țara Românească Transilvania” și multe altele. De-a lungul ultimului deceniu ceaușist, istoriografia ajunge să fie principalul cîmp de bătălie politică purtată în special cu Ungaria vecină. În acest sens, individualitatea istorică a celor trei principate este estompată intenționat, pentru a lăsa senzația unei Românii eterne și unitare, separate vremelnic de vitregiile politice. În limbajul oficial, Moldova devine Țara Românească Moldova, Valahia e numită Țara Românească Muntenia și, cum am văzut mai sus, Transilvania se transformă în Țara Românească Transilvania. Istoria ultimei provincii este rescrisă radical pentru a servi scopurilor politice și a fi integrată în narativa oficială care are ca piatră unghiulară demonstrarea continuității românilor în arcul intracarpatic. Clasa conducătoare a maghiarilor este treptat repudiată din evocarea trecutului Transilvaniei, discursul istoric axîndu-se pe aportul românesc, cu insistență pe categoria socială a țărănimii din rîndurile căreia făceau parte majoritatea covîrșitoare a românilor ardeleni. Sînt scose în evidență răscoalele țărănești ridicate la rangul de adevărate revoluții, precum răscoala de la Bobîlna din 1437. Respectînd paradigma protocronistă în care istoriografia românească se afundă din ce în ce mai adînc în ultima fază a regimului Ceaușescu, răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan devine precursoare a Revoluției franceze, anticipînd-o și chiar enunțînd principii mai generoase și mai progresiste decît aceasta.
Tezele istoriografice oficiale propagate de principalele centre propagandistice ale regimului, Institutul de Studii Istorice și Social Politice care-l are director pe Ion Popescu-Puțuri, Academia de Științe Sociale și Politice condusă de Mihnea Gheorghiu, Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară avîndu-l la cîrmă pe Ilie Ceaușescu, fratele dictatorului comunist, și, nu în ultimul rînd, Secția de Propagandă a CC al PCR, formau discursul istoric ambiental aplicat apoi la toate nivelurile, de la cel al literaturii pentru copii, al benzilor desenate, al manualelor școlare, pînă la arta plastică, cinematografie sau curricula universitară. Cu toate acestea, au rămas și oaze ale sincronismului în istoriografia română, cultivate în special de istorici refugiați în mediul universitar sau în ceea ce mai rămăsese din autonomia institutelor de cercetare, printre ei numărîndu-se Lucian Boia, Pompiliu Teodor, Șerban Papacostea, Vlad Georgescu (pînă în 1979, cînd pleacă definitiv în SUA) sau Alexandru Zub, ca să menționez doar cîteva dintre personalitățile cele mai importante.
Căderea regimului Ceaușescu nu a însemnat automat renunțarea la vulgata istoriografiei sale. O parte din temele majore au fost reciclate și diseminate de figurile defunctului regim, brusc reconvertite la noul context socio-politic, cu rezultate dintre cele mai nocive pentru procesul de resincronizare la lumea occidentală. Și în prezent protocronismul rezidual continuă să polueze discursul public, alimentînd resentimentele antioccidentale și vehiculînd o imagine profund distorsionată și narcisistă a istoriei naționale.
Bogdan Jitea este istoric. Recent a publicat volumul Cinema în RSR. Conformism și disidență în industria ceaușistă de film (Editura Polirom, 2021.)
Legendă foto: Mihai Viteazul (regia: Sergiu Nicolaescu)