De la o etichetă la alta
Este fascinant modul în care serialele TV tratează astăzi omul de ştiinţă. De la Rodney McKay din
la Sheldon Cooper din
savanţii din serialele americane se pricep la orice implică cunoaştere avansată. Manevrează rapid microbiologia, fizica, chimia organică, navighează prin etologie şi sociologie. Uneori se pricep şi la medicină, deşi aceasta este pusă un pic deoparte. Cu alte cuvinte, personajele definesc imaginea omului de ştiinţă, atoateştiutor, capabil să rezolve orice dilemă contemporană. Sînt două stereotipuri adînc înrădăcinate în aceste personaje, şi la fel de puternică este contracţia dintre mesajele pe care le transmit. Pe de o parte, prin repetiţie, spectatorul învaţă că ştiinţa poate rezolva totul. Chiar dacă uneori dau greş, eroii acestor seriale se redresează rapid şi rezolvă de regulă problemele folosind şi mai multă ştiinţă. Erorile iniţiale sînt cauzate de simpla utilizare insuficientă a cunoaşterii sau de neexplorarea tuturor căilor de acţiune posibile. Sociologia contemporană a valorilor şi schimbărilor sociale explică cum expunerea la astfel de modele face ca spectatorii să interiorizeze treptat ideile transmise, să le transforme şi să le adopte ca valori proprii. Ei, telespectatorii, vor interacţiona atît de des cu mesajul că ştiinţa este capabilă să explice şi să rezolve orice, încît vor internaliza mai devreme sau mai tîrziu valorile respective şi se vor comporta ca atare: vor da credit explicaţiilor raţionale în faţa celor religioase, parcurgînd un proces de modernizare culturală
sau întărindu-şi modernitatea dacă deja au trecut prin procesul respectiv.
Al doilea mesaj e unul ce blochează modernizarea sau cel puţin stopează trecerea către reflexivitatea postmodernă. Procesul ce ar urma firesc preferinţei moderne pentru a explica raţional, prin cunoaştere, lucrurile ar fi să observi că ştiinţa, la rîndul său, este la fel de limitată ca şi religia, diferenţa fiind dată însă de capacitatea de a-şi recunoaşte limitele şi de a-şi dezvolta continuu capacitatea de a şti şi de a face. Omnipotenţa personajelor-om-de-ştiinţă din seriale este cea care transmite un astfel de mesaj. Toţi par a deţine adevărurile absolute, asemenea Bisericii, dar şi asemenea lui Leonardo da Vinci. Italianul a trăit într-o vreme în care oamenii nu ştiau mai nimic despre lume, natură, ei înşişi, viaţă la modul general. Sau cel puţin nu ştiau nimic în comparaţie cu cît ştim azi. Aşa cum ceea ce umanitatea ştie azi este nimic în comparaţie cu ceea ce putem şti. Dar Rodney McKay sau Sheldon Cooper nu au aflat asta, prin urmare te uimesc episod după episod prin felul în care jonglează cu varii ramuri ale ştiinţei. Îţi transmit, aproape subliminal, că specializarea este inutilă, că un om poate cunoaşte totul, iar acest tot este unic, nu are nici urmă de relativitate în el, de reflecţie critică asupra consecinţelor sale. Un astfel de mod de a gîndi ilustrează o orientare de valoare mai degrabă tradiţionalistă, aproape religioasă în esenţa sa necritică, care se lipeşte ca o etichetă în mintea celor ce privesc la seriale TV.
Pentru că asta fac serialele TV azi: lipesc etichete. Le definesc. Le şlefuiesc.
Ele simplifică viaţa, ghidează alegerile, elimină din costurile de timp. Este simplu să ştii că un om este de încredere, să îi lipeşti eticheta aceasta. Vei şti despre el că îşi va respecta cuvîntul dat, că te va ajuta cînd vei avea nevoie, că nu te va abandona la greu pretinzînd contrariul, că va respecta convenţiile social acceptate. Astfel reduci o grămadă de costuri de oportunitate, scăpînd de bătaie de cap în ce priveşte păzirea buzunarelor în preajma sa, evitînd gînduri nesfîrşite despre cum şi cît va face din ceea ce a zis că face.
Dacă l-ai definit pe cel ce vinde la piaţă drept negustor corect, nu mai ai nevoie să îţi baţi capul testînd calitatea cireşelor, ci e suficient să îl întrebi dacă sînt bune. Nu mai stai să le alegi, ştii că nu te va păcăli punînd cireşe stricate la fundul pungii.
România este însă o ţară cu încredere redusă. Poate exemplele negative ar fi mai potrivite. Dacă etichetezi un politician drept indezirabil, nu mai ai vreme să îi asculţi argumentele, indiferent despre ce vorbeşte. Dacă ai etichetat un medic drept şpăgar, atunci şpăgar rămîne şi vei avea tendinţa de a-i da plicul chiar dacă îl refuză insistent. Cu cît mai mult îl va refuza, cu atît mai mult vei crede că, de fapt, fie i-ai dat prea puţin, fie boala ta e incurabilă şi eşti pe moarte. Iar eticheta generează comportamente. Dacă tagma politicienilor este etichetată ca fiind coruptă, a intra în ea înseamnă să îţi asumi comportamente consistente cu eticheta, altfel ai fi imediat exclus din grup.
Dar să revenim la rolul pozitiv al etichetărilor. Nu de alta, dar mi-a explicat o prietenă că e bine să fii tolerant şi să priveşti viaţa în roz, altfel lucrurile nu vor fi roz. Nu mă lămuresc dacă e vorba de reacţia ei la faptul că în jurul nostru oamenii tind să vadă doar părţile neplăcute ale lucrurilor. Îi dau dreptate prietenei. Şi nu o fac doar pentru că am etichetat-o drept inteligentă, ci şi pentru că sînt familiar cu teorema lui Thomas.
E vorba de acea
Una dintre implicaţiile ei e interesantă în contextul etichetării: defineşti situaţia într-un fel oarecare, te asiguri că toţi sau măcar o parte percep lucrurile în sensul dorit şi atunci oamenii încep să se poarte ca şi cum acel lucru chiar ar exista. Un alt fel de exemplu este asaltul de cereri de conectare pe LinkedIn cu care mă confrunt. Măcar la cîteva zile, oameni necunoscuţi îmi dau invite. După o vreme, revăzînd cererea, descopăr cîteva conexiuni comune, cunoscuţi ce au dat curs cererii. Îi întreb cine e solicitantul şi nimeni nu ştie nimic. Încerc să-mi închipui persoana. E la un interviu de angajare. „Sînt o persoană cunoscută. Uită-te pe LinkedIn! Am 46 de conexiuni. Am lucrat cu toţi. Pot garanta pentru mine.“ Sau: „Sînt
, dar am în spate 430 de colegi din care construiesc cea mai bună echipă, în funcţie de proiectul la care lucrăm. Noi sîntem firma de care aveţi nevoie pentru contractul pe care îl propuneţi“. Sau: „Nu vezi pe cîţi îi ştiu? Evident că sînt cel mai bun
!“ Etichete autoadezive. Cu rol de marketing.
Într-o firmă, un coleg începe să fie dintr-odată altfel. Se arată mereu în prezenţa şefilor, cărînd geanta directoarei şi aranjînd taburetul şefului de tură. În stagiul doi devine vocal. Critică colegii, susţine opinia şefilor. Uşor-uşor, începe a ataca, pe la spate, poziţia şefului de tură. În public, adoptă poziţia directoarei. Mai tîrziu convoacă şedinţe. O face iniţial ca pe un gest plasat la jumătatea drumului dintre rebeliune şi voluntariat. Colegii zîmbesc, cunoscîndu-i mediocritatea. Dar faptul că X este persoana-care-e-în-bune-relaţii-cu-şeful-şi-care-convoacă-şedinţe-ca-un-şef-de-tură devine în cîteva luni un loc comun. Iar cînd X devine şef de tură este cel mai firesc lucru ce se putea întîmpla. „Cum adică, nu era
şef de tură??? Mediocru??? Prieten cu şefa?? Te înşeli, X e cea care o atacă pe şefa de cîte ori are prilejul. Şi chiar are dreptate, uite ce manager rău e şefa.“ Căci X a început de mult să înţeleagă jocul etichetelor. Iar în curînd va fi noul CEO.
X s-a definit în ochii celorlalţi cu o etichetă, una uşor colaterală, subliniată cu fapte consistente cu aşteptările sociale faţă de eticheta respectivă. Destul de probabil, undeva pe la începutul procesului, X s-a autoetichetat ca viitor şef de tură. Totul a fost în mintea ei, dar, cu timpul, prin repetiţie, a devenit noua sa realitate interioară. Proiecţia spre exterior a produs treptat rezultate, sancţionate formal prin faptul că a devenit
şef de tură.
Încă şi mai subtil este un alt mecanism, cunoscut în ştiinţele sociale sub denumirea generică de
Ideea acesteia este similară teoremei profeţiei autoîmplinite în ce priveşte trecerea de la etichetă la consecinţe faptice. Etichetele aplicate altora produc consecinţe în comportamentul celor etichetaţi. Etichetele în cauză au, de regulă, potenţial stigmatizant. Cineva definit drept deviant va fi tratat de către ceilalţi ca atare, iar comportamentul aşteptat de colectivitate din partea sa va fi unul deviant. Prin urmare, el va începe să se manifeste deviant, iar comportamentul său va fi întărit de faptul că a fost deja etichetat ca atare.
Închei cu ideea că etichetele pe care le folosim sînt utile, precum nişte indicatoare colorate. Dar trebuie să ne uităm mai degrabă la nuanţele culorilor şi mai puţin la cît de aproape sînt ele de alb sau negru. Din cîte ştim noi azi, oamenii se regăsesc în societate la fel cum fenomenele se distribuie în natură, după curba normală. Eticheta defineşte, de regulă, doar tendinţa centrală. Informaţia că un individ sau grup oarecare se află mai aproape sau mai departe de medie este la fel de valoroasă. Prin urmare, nu aş generaliza pornind de la o etichetă. Nuanţele sînt cele care fac lumea frumoasă. Iar contemporaneitatea ne permite să vedem nuanţele. De preferinţă în roz.
Bogdan Voicu este sociolog.