De la nimic la protest şi de la protest mai departe

28 ianuarie 2015   Tema săptămînii

În 2011 am făcut o mică

despre activism. Două dintre concluzii erau: „Deşi puterea şi instituţiile sale nu se obosesc să-i asculte pe cetăţeni, foarte rar apar acţiuni colective care să răspundă acestei atitudini“ şi „O particularitate importantă, în acelaşi timp slăbiciune majoră, a activismului în România este aceea că activismul este «practicat» cel mai adesea de ONG-uri, şi nu de cetăţeni. Sînt foarte puţine cazurile în care cetăţenii acţionează din proprie iniţiativă, organizîndu-se şi angajîndu-se în acţiuni civice.  Organizaţiile neguvernamentale sînt cel mai puternic actor în domeniul participării publice.“ 

Din 2011 şi pînă acum 

Surprinzător pentru toată lumea, la începutul lui 2012, timp de mai bine de o lună, au avut loc proteste majore în România. Au pornit de la faptul că preşedintele României a jignit un apreciat tehnocrat, dar pe fondul unor nemulţumiri generalizate, au evoluat în multiple direcţii. În zile geroase de ianuarie şi februarie, zeci de mii de cetăţeni au protestat peste tot în România. În 2013, protestele au izbucnit cu forţă înzecită. Motivul central a fost Roşia Montană, dar, ca şi în 2012, protestele au fost expresia nemulţumirii generale faţă de modul de guvernare. Zeci de mii de oameni, deveniţi „Uniţi Salvăm!“, au mărşăluit timp de mai multe luni pe străzile celor mai importante oraşe din România. În 2014, au avut loc alegeri prezidenţiale în România. Prezenţa la vot a fost cu mult mai mare decît la alegerile anterioare (turul II la alegerile prezidenţiale 2014 – 64,10%, turul II la alegerile prezidenţiale 2009 – 58,02%, turul II la alegerile prezidenţiale 2004 – 55,21%) iar românii s-au revoltat şi s-au mobilizat atunci cînd au considerat că dreptul la vot al diasporei este îngrădit. Mobilizarea s-a văzut pe stradă, dar şi în rezultatul alegerilor. Partidul considerat vinovat a fost semnificativ taxat prin vot (la turul I, Victor Ponta a cîştigat în faţa lui Klaus Iohannis cu aproximativ 10%, în timp ce la turul II, Klaus Iohannis a cîştigat în faţa lui Victor Ponta cu aproximativ 9% –

). Fără a fi aparent legate între ele, cu siguranţă între cele trei momente menţionate mai sus există o relaţie de cauzalitate. La începutul lui 2012, bulgărele a început să se rostogolească. 

Dacă în 2011 spuneam că activistul era cel mai adesea ongist, nici unul dintre aceste trei momente nu a fost dominat de ONG-uri. Actorul principal a fost cetăţeanul. Chiar dacă numărul celor implicaţi direct în evenimentele menţionate mai sus nu a fost semnificativ în raport cu populaţia României sau în comparaţie cu mişcări similare din alte ţări, totuşi aceste evenimente au reuşit să sădească în minţile multor români faptul că indignarea din faţa televizorului sau bombăneala din fotoliu se pot transforma în revoltă activă şi putere reală. Cumva, ideea de protest şi de responsabilizare a autorităţilor a devenit „mainstream“. Sigur că protestul nu este ceea ce ar trebui să domine activismul şi participarea publică, dar pare că protestul este forţa care a reuşit să schimbe, poate deocamdată doar milimetric,

-ul. 

Nu avem cifre care să arate că peisajul din 2011 s-a schimbat semnificativ, însă experienţa directă a organizaţiei la care lucrez – CeRe (Centrul de Resurse pentru participare publică) – arată o creştere a interesului oamenilor pentru participare: din ce în ce mai mulţi cetăţeni încep să reacţioneze atunci cînd sînt nemulţumiţi de ceea ce face (sau nu face) administraţia publică, din ce în ce mai mulţi oameni încep să se organizeze împotriva a ceea ce consideră că e nedrept. În cadrul unuia dintre programele noastre (

), oferim asistenţă pentru advocacy: sprijinim grupuri de cetăţeni să convingă administraţia să rezolve problemele care îi deranjează. Ultimii doi ani au adus la CeRe din ce în ce mai mulţi oameni care cereau sprijin pentru problemele cu care se confruntau: blocuri construite pe spaţiul verde, lucrări edilitare dezvoltate fără grijă pentru confortul locuitorilor, teii din Iaşi defrişaţi de un primar care nu ţine cont de istoria oraşului şi de glasul locuitorilor săi etc. („Iaşiul iubeşte teii“, „Luptă pentru strada ta“, „Lăsaţi copacii în pace“ etc.). 

În online, dar mai ales în offline, au apărut grupuri organizate pe sectoare – Cetăţean Sector 6, Cetăţean Sector 3 – sau pe cartiere – Prietenii Parcului IOR (Titan) sau Iniţiativa Prelungirea Ghencea. Toţi aceştia sînt oameni nemulţumiţi de felul în care administraţia (nu) răspunde problemelor comunităţilor lor. Sînt oameni care au înţeles că, dacă vor o schimbare, trebuie să acţioneze. Şi acţionează. Toţi aceştia sînt aceiaşi cetăţeni despre care în 2011 spuneam că rareori se organizează şi iau atitudine. Dacă schimbările la nivelul societăţii civile (organizată sau nu) devin încet-încet vizibile, aşteptarea este ca, la presiunea cetăţenilor, să apară schimbări şi la nivelul guvernării şi al clasei politice. Din păcate, sînt foarte timide, dar sînt. De exemplu, imediat după alegerile prezidenţiale, primarul sectorului 3, Robert Negoiţă, anunţa că renunţă la proiectul de construcţie a unei săli polivalente în Parcul IOR (proiect puternic contestat de cetăţeni). Apar semne de deschidere şi către organizaţii neguvernamentale. Politică fără Bariere – un grup de organizaţii care militează pentru schimbarea legii partidelor politice – a pus pe agenda candidaţilor, la alegerile prezidenţiale, Legea partidelor politice. În perioada electorală, aceasta a adresat o serie de întrebări candidaţilor la funcţia de preşedinte al României, legate de schimbarea legii partidelor politice. Aşa cum niciodată nu s-a întîmplat în trecut, toţi candidaţii principali la alegeri au răspuns întrebărilor adresate. 

Ce ar putea urma 

O societate în care există comunicare constantă şi constructivă între cetăţeni şi clasa politică, şi în care politicile servesc societăţii, şi nu intereselor private, este normalitatea dezirabilă. Avem deja o tendinţă de creştere a interesului cetăţenilor pentru comunicare. E rîndul clasei politice să răspundă. De-aici înainte sînt posibile mai multe scenarii: 

● Clasa politică înţelege că e nevoie să se reformeze şi să-şi reconsidere modul în care se raportează la cetăţeni. Se schimbă felul de a guverna, se deschide scena politică. 

● Clasa politică nu înţelege că e nevoie să se reformeze, rămîne încremenită în practicile curente. Oamenii sînt nemulţumiţi şi reacţionează puternic. 

● Clasa politică nu înţelege că e nevoie să se reformeze, rămîne încremenită în practicile curente. Oamenii sînt dezamăgiţi, dar se resemnează şi ne întoarcem în 2011. 

● Chiar dacă mingea pare a fi la guvernanţi, e rolul nostru să ajutăm bulgărele de zăpadă să continue să se rostogolească. Dacă ne vom regăsi în cel de-al treilea scenariu înseamnă că vom fi pierdut o oportunitate importantă, pe care nu o vom putea recrea cu uşurinţă. 

Oana Preda este director al CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică.

Mai multe