De la „naţiuni conlocuitoare“ la „poporul muncitor“

Primul stereotip s-a conturat în perioada anilor ’40-’50, cei ai instalării și consolidării comunismului. Atunci, pe un fond încă marcat de naționalismul anilor ’30, implementarea principiului marxist al solidarității de clasă în locul celei bazate pe etnie a generat resentimente mai ales la adresa evreilor, care erau bine reprezentați în structurile de conducere ale Partidului Muncitoresc Român. Nu a mai contat că, în aceeași perioadă, numeroși alți evrei erau arestați doar pentru că erau evrei. Însă, odată cu evoluția regimului și cu schimbarea priorităților acestuia, solidaritatea etnică românească a ajuns să prevaleze sub Ceaușescu, iar stereotipul principal a luat forma unui „pericol unguresc“ iminent. De altfel, deși la începuturi regimurile de extracție marxistă au văzut în naționalism principalul adversar politic, odată consolidate, au transformat sentimentele naționale în principalele lor arme politice.

Deportarea germanilor în URSS din 1945 a fost prima experiență pe care comuniștii români au avut-o legată de minorități. Așa cum a fost cazul și cu deportarea sîrbilor din Banat, în urma conflictului dintre Tito și Stalin, în 1951. O dovadă că regimul nu mai respecta „învățătura marxistă“ atunci cînd imperativele politice cereau altceva. De altfel, perioada de tranziție către Republica Populară Română (1944-1948) s-a caracterizat printr-o raportare diferențiată la principalele grupuri etnice, marcată mai mult de experiența recentă a acestora cu majoritatea și de interesul politic, și mai puțin de preceptele ideologice.

Astfel, în cazul minorității maghiare, cea mai numeroasă, dar marginalizată în interbelic, guvernele comuniste au dus o politică de cooptare prin inter-mediul Uniunii Populare Maghiare (1944-1953), organizație de natură muncitorească ce își aroga reprezentarea maghiarilor pe baze comunitare. Germanii, pe de altă parte, au fost reprimați și marginalizați sub pretextul unei așa-zise denazificări, exprimată și în denumirea viitorului organism comunitar ce le era destinat, Comitetul Antifascist German (1949-1953). Cel de-al treilea grup minoritar relevant, evreii, venind după o politică de exterminare care a fost dusă împotriva lor de regimul Antonescu, au devenit în mod natural foarte activi politic în această perioadă, inclusiv în Partidul Muncitoresc Român. Nu în ultimul rînd, romii, reprezentați de Uniunea Generală a Romilor (1947-1949), au beneficiat și ei de o atenție sporită din partea comuniștilor, fiind priviți, ca și evreii sau maghiarii, drept „tovarăși de drum“. Partidul Muncitoresc Român avea nevoie de minorități pentru a-și impune dominația politică totală asupra societății.

Semnalul modificării politicii regimului față de minorități din-tr o direcție etnică într-una de clasă a fost dat de Rezoluția Biroului Politic al CC al PMR asupra „problemei naționale“ din decembrie 1948. Dincolo de problemele punctuale care existau în relația cu minoritățile pe plan intern, Rezoluția trebuie privită și într-un context internațional, generat de „erezia“ națională a lui Tito și de eșecul URSS de a atrage în blocul comunist nou înființatul stat Israel, prin intermediul evreilor de stîn-ga emigrați. Pe urmele neîncrederii reînnoite a lui Stalin în naționalitățile care subminează unitatea blocului comunist, regimul de la București a hotărît ca problema „naționalităților conlocuitoare să fie subordonată sarcinilor prioritare ale proletariatului“ (Raportul Tismăneanu, 2007). Acum capătă prioritate Comitetele Democratice ale minorităților: Evreiesc, Rus și Ucrainean, Albanez, Grec, Bulgar, Sîrb, Tătar și Turc. Alături de Comitetul Antifascist German și de Regiunea Autonomă Maghiară (1952-1967), toate au fost mecanisme organizatorice create cu scopul de a goli de substanță viața comunitară separată a minorităților prin includerea acesteia în structurile de stat, inclusiv prin naționalizarea bunurilor.

Eficiența acestei politici de subordonare ideologică a problemei minorităților, în fapt o asimilare mascată, s-a făcut simțită din plin în următorul deceniu și jumătate prin efectele ei în planul vieții comunitare. Cel puțin în cazul evreilor și germanilor, a marcat începutul procesului de emigrare în masă către Israel și Germania. Tocmai din cauza faptului că „nu dădea bine“ pentru ideea „raiului socialist“ construit în România, emigrarea a fost privită la început reticent de către autorități. Dar noua orientare națională generată de venirea la putere a lui Ceaușescu, afirmată în mai 1968 (invazia sovietică în Cehoslovacia) și întărită prin restalinizarea adusă de Tezele din iulie 1971 (vizita lui Ceaușescu în Coreea de Nord), a permis inclusiv dezvoltarea unor forme grotești de speculare a problemei minorităților, așa cum a fost vînzarea evreilor și germanilor.

Din acest tablou al minorităților se poate observa lipsa unui Comitet Democratic și în cazul romilor. Problematica romilor exprimă de altfel cel mai bine idealul asimilator al regimului comunist, mai întîi pe criterii de clasă și apoi pe criterii etnice deghizate în sintagma „poporului muncitor“, care nu putea fi decît român. Odată cu desființarea Uniunii Generale a Romilor, în 1949, această minoritate și-a pierdut statutul oricum incert de categorie etnică, devenind „o problemă socială“, situație care s-a păstrat pînă la căderea comunismului. Uniformizarea pe criterii sociale și negarea diferențelor etnice în interiorul „societății socialiste multilateral dezvoltate“ a lui Ceaușescu a fost următorul pas pe care l-a făcut regimul în problema minorităților. Așa au apărut, spre sfîrșitul anilor ’60, Consiliile Oamenilor Muncii pe naționalități, între care cel mai important a fost, evident, cel de naționalitate maghiară.

Cu evreii și germanii în curs de emigrare, deci neinteresați de viața comunitară în România, și cu romii transformați în problemă socială, maghiarii au rămas în ultimele două decenii ale regimului singura problemă de natură etnică. Oricum, încă din momentul Revoluției maghiare din 1956 au început să fie priviți cu suspiciune de către regim și din perspectivă ideologică, ca etnie anticomunistă, suspiciune care se adăuga peste naționalismul antimaghiar istoric al românilor. Tranziția către o raportare șovină s-a produs pe măsură ce dictatura personală a lui Nicolae Caușescu a apelat tot mai mult la resurse din inventarul naționalist pentru a se legitima. Anii ’80, marcați de lipsuri economice și de o politică a derapajului naționalist extrem, au reprezentat apogeul. Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară a devenit Consiliul Oamenilor Muncii Români de Naționalitate Maghiară, iar spațiul public a fost epurat de orice referire la minoritatea maghiară, inclusiv prin îndepărtarea celebrelor, azi, plăcuțe bilingve. Reacția comunității maghiare a fost în mod firesc una de opoziție, de unde și rolul jucat de reprezentanții acesteia în Revoluția din 1989 sau în conflictele interetnice din primele luni ale anului 1990. De cealaltă parte, escaladarea s-a produs prin întreținerea permanentă a temerilor legate de o posibilă dezlipire a Ardealului de România, marcînd un drum al minorităților în comunism care, departe a produce înfrățirea românilor și maghiarilor în jurul idealului comunist, a generat și mai multă dezbinare. 

Dan Drăghia este doctor în științe politice al Universității din București. Cercetător la Centrul de Consultanță Istorică.

Foto: flickr