De la „mămălicubrîcula” la dezvrăjire - anchetă

24 august 2021   Tema săptămînii

În ultimii ani, toți mai mulți scriitori cunoscuți de publicul adult au început să publice și cărți pentru copii. I-am întrebat pe cîțiva dintre ei de ce scriu (și) pentru copii. (A. P.)

 Lavinia BRANIȘTE

Interesul meu pentru literatura pentru copii a venit mai întîi în calitate de traducătoare. Tradusesem un număr considerabil de cărți pentru copii cînd am devenit curioasă în legătură cu concursul de manuscrise al Editurii Arthur. Așa a apărut primul volum din seria „Rostogol”, despre care îmi imaginam atunci că va fi singura carte pentru copii scrisă de mine. Dar apoi povestea a ajuns să fie prima dintr-o serie și, tot scriind, m-am bucurat să descopăr bucuriile pe care ți le aduce, ca autor, această literatură: libertatea imaginației, a umorului, colaborările interesante cu diverși ilustratori. Și mai sînt și întîlnirile cu copii, care îmi dau mereu o energie bună.

 Dan COMAN

Îmi place să scriu. O plăcere enormă, egalată doar de cea pe care mi-o aduc dulciurile sau somnul. Sclipici și confetti cînd scriu poezie, erotism și piatră abrazivă la proză, mămălicubrîcula atunci cînd scriu povești pentru copii.

Mămălicubrîcula. Toată copilăria mea e învelită ca într-o foiță de staniol în cuvintele astea.

Mămălicubrîcula. Cînd scriu povești, îmi amintesc: imediat ce mă loveam, bunica închidea ochii, sufla deasupra loviturii și zicea: mămălicubrîcula! Dacă eram supărat, bunica își punea cîteva secunde mîinile pe capul meu, zicînd: mămălicubrîcula. Orice mi se întîmpla rău, vorbele astea alungau imediat răul. A fost formula magică în care-am crezut pînă în ziua-n care am aflat că mămălicubrîcula era doar o prescurtare de la mămăligă cu brînză (și) cu lapte. Ceilalți rîdeau, mie mi se părea cel mai trist lucru din lume. Imediat după asta bunica s-a îmbolnăvit.

Mă așezam lîngă ea, pe pat, îmi puneam palmele pe fruntea ei, închideam ochii și rosteam lent, de sute și sute de ori: mămălicubrîcula. N-a avut nici un efect.

Dar de atunci, ori de cîte ori lucrurile nu merg bine, deschid caietul și (mămălicubrîcula) scriu o poveste.  

 Cosmin PERȚA

Scriu și pentru copii deoarece îmi doresc de vreo cincisprezece ani să o fac și nu am reușit niciodată pe deplin. Pentru că îmi amintesc cu exactitate primele senzații date de primele cărți, de primele personaje, de primele povești. Toată emoția și uimirea și fascinația care m-au provocat să imaginez la rîndul meu lumi imaginare în care să trăiesc printre eroii și eroinele mele preferate. Pentru că și acum uneori sînt foarte trist cînd se termină o poveste care îmi place și am imboldul de a lua eu povestea de unde a rămas și să o duc mai departe, doar pentru a-i ține în viață personajele și a continua lumile care m-au fermecat. Pentru că, pe la 10-11 ani, am umplut un caiet gros cu povești despre animale vorbitoare, din care învățătoarea mă punea să citesc în fața clasei și pe care l-am pierdut cînd ne-am mutat, și asta mi-a provocat o suferință zdrobitoare. De atunci tot rescriu caietul acela, asta e toată literatura mea.

 Mircea PRICĂJAN

Destinul unei povești se împlinește cu adevărat în imaginația celor mici. Mi-amintesc cu nostalgie dimensiunea pe care o luau în mintea mea, în copilărie, chiar și cele mai banale episoade ale poveștilor pe care mi le spunea bunicul. Odată cu vîrsta am pierdut această abilitate. Este, cred, cea mai dureroasă pierdere această dezvrăjire. De aceea, mă bucur de fiecare dată cînd o idee mi se prezintă în limitele și cu scopurile narative ale literaturii pentru copii. Cumva, scriind pentru copii reușesc eu însumi să redevin cel care am fost la vîrsta lor, pot să mă minunez ingenuu cum nu-mi permit atunci cînd scriu pentru „oameni mari”. E un motiv egoist; și tocmai asta cred că face ca rezultatul să fie al tuturor.  

 Alina PURCARU

Primul impuls a fost să răspund și eu, cum am citit la alți autori, că acest spațiu îmi dă o mult mai mare libertate și că aici se deschid porți de creativitate și imaginație ca nicăieri în altă parte. Numai că pentru mine nu e neapărat așa. Literatura pentru copii mi se pare că impune rigori de adecvare, cerințe de natură interioară și formală adesea chiar mai constrîngătoare decît în alte cazuri. Am făcut, totuși, asta și mă gîndesc că aș putea să mai scriu așa din dorința de a înțelege nevoile și preferințele unor făpturi nefalsificate. Pentru bucuria de a vedea reacțiile lor sincere, uluitoare. Pentru surpriza din fața ilustrațiilor ieșite din imaginația altcuiva. Pentru plăcerea mea de a mă juca, cu gîndul că nu mă joc, de fapt, singură.

 Elena VLĂDĂREANU

Cînd am început să scriu pentru copii, acum mulți ani, înainte ca eu însămi să am copii, era o nișă încă inxistentă în literatura română. Cred că nici măcar Editura Arthur nu exista atunci, deci nici traduceri foarte multe, dar aveam așa, niște imagini, niște situații cărora nu le găseam locul decît într-un text pentru copii. Nu a fost să fie. Nu știam cum se face, nici acum nu știu. Îmi doream doar să încerc. Din aceeași neliniște a mea, aceeași dorință de căutare. Am avut mai multe încercări, inclusiv un roman (foarte prost) fantasy, abandonate, pentru că nu am fost în stare și nici chef nu am avut să mai scriu o variantă. Am și patru texte performative, două pentru copii foarte mici, unul pentru 8-12 ani, unul pentru adolescenți. Pe toate le-am făcut cu Robert Bălan. Primul nu există decît într-o formulă de teatru radiofonic, dar cred că nici așa, pentru că ultima oară cînd am pus CD-ul nu mai mergea. Al doilea, la Gong, încă se mai joacă după aproape opt ani. Cel pentru 8-12 ani a fost mai degrabă un performance, o propunere interactivă pe tema bullying-ului, care s-a jucat la Replika de cîteva ori. Cel pentru adolescenți tot la Gong, despre mîncare – nu știu ce mai e cu el. Cînd am scris Poznăi cu două zuze (pe care am făcut-o împreună cu Liliana Basarab, care a desenat, și a apărut în primăvară la Vellant) aveam chef de ceva light și care să mă facă să rîd în timp ce scriu. S-a întîmplat asta. Mai mult, seara le citeam fetelor ce scriam în timpul zilei și rîdeau și ele cu lacrimi. Poate o să mai scriu. Deși, evident, eu nu sînt scriitoare pentru copii, așa cum acum sînt atît de multe la noi și care scriu atît de bine.

a consemnat Adina POPESCU

Mai multe