De la Malcolm Lowry la Enoch Soames, prin Elsinore
Într-unul dintre eseurile publicate în volumul
, Nabokov scrie: „Într-un fel, cu toţii ne prăbuşim spre moarte de la etajul de sus al naşterii noastre… şi, asemenea unei Alice nemuritoare, privim uimiţi la modelele imprimate pe zidul pe lîngă care cădem. Capacitatea asta de a ne lăsa uimiţi de nimicuri – în ciuda pericolului iminent – toate aceste digresiuni ale spiritului… reprezintă cea mai înaltă formă a conştiinţei.“ Acum, îmi imaginez că în zidul acela care ne însoţeşte prăbuşirea sînt încastrate ferestre (mii de ferestre, ca nişte hublouri) şi cîteodată privirea mea poate prinde, într-o fracţiune de secundă, ochii unui alt manechin care se prăbuşeşte în hăul propriei morţi. Numai că în acea clipă în care privirile noastre se întîlnesc, la fel ca în cazul lui Alice, se petrec tot soiul de nereguli (sau ni se pare că acestea se petrec): parcă acea cădere încetineşte şi primim iluzia propriei imortalităţi, atît de dorită. Aşa văd obsesia oamenilor (pe care o împărtăşesc) pentru viaţa privată a celuilalt. Bineînţeles că în cazul unui mare artist, fie el pictor, sculptor, fie scriitor sau actor, accesul în budoar e condimentat şi de crizele acestei boli de natură destul de recentă, şi anume interesul aproape bolnăvicios pentru „nimicurile“ de pe zidul celebrităţii. Sîntem aidoma acelor vrăjitoare care colindă pe la înmormîntări pentru a culege fire de păr şi unghii de-ale mortului, elemente cu efect garantat în anumite nopţi cu furtună.
Sînt un mare cititor de biografii, de corespondenţă, de jurnale: mă rezum însă la pictori şi scriitori. Nu mă interesează foarte tare aşa-zisele memorii cu parfum de epocă, acolo unde peisajul (atmosfera de epocă) pare a fi vioara întîi. Am o mare admiraţie pentru criticii şi istoricii literari care şi-au dedicat viaţa unui monument biografic, pentru cei care au aşezat o lespede de mormînt asupra unui subiect. Ar fi, în primul rînd, cazul celebru al lui Bryan Boyd, biograful lui Nabokov, şi al celor două monumentale lucrări
şi
Că aceste două lucrări nu ar fi putut apărea în absenţa unei pasiuni reale devine evident chiar cînd faci comparaţie cu opere similare, cum ar fi foarte recenta monografie Nabokov în care se încearcă o aducere a subiectului la nivelul solului: odată cu o democratizare a lecturii, de tipul
intră în evanescenţă lectura rafinată. Cam ceea ce se întîmplă cu intimitatea: dacă ieşirea în public este un act studiat, care presupune scenografie şi machiaj, devine absolut imposibil să nu te laşi tîrît în maelström-ul acesta al
-urilor, vrei, nu vrei. Ceea ce ţinea de un manierism personal devine captură instantanee într-o pornografie generalizată. E greu de spus ce e intenţie şi ce nu e în cazul pactului autobiografic (păstrez distincţia lui Philippe Lejeune între autobiografie şi jurnal intim sau biografie): rămîne însă valabil, şi chiar din punctul de vedere al pragmaticii istoriei literare, ce spunea pe atunci tînărul James Atlas în prefaţa superbei biografii dedicate uitatului Delmore Schwartz: orice biograf trebuie, bineînţeles, să fie atent la declaraţiile subiectului său, dar să le abordeze cu precauţie, să-şi înceapă în mod ideal adunarea materialului la nu foarte mult timp după moartea acestuia, pentru a mai putea înregistra amintirile celor care l-au cunoscut, iar totul trebuie coroborat cu „surse externe“, aceste surse fiind mult mai sărace acum (spunea Atlas în 1977) în comparaţie cu vremurile cînd genul epistolar era în floare. Nimic nu a lovit mai puternic şi mai eficient biografiile decît inventarea telefonului, încheie criticul american. Mă gîndeam să-i trimit o scrisoare lui Atlas şi să-l întreb cum vede el lucrurile acum, după atîtea decenii… de fapt, lucrul care se va schimba, în primul rînd, va fi nu abordarea în cadrul cercetării biografice, ci interesul livresc al publicului faţă de subiectul unei asemenea biografii: nu văd de ce aş citi o biografie monumentală, de tipul Boyd, despre Palahniuk. Sau invers: iată că Philip Roth îşi cheamă criticul preferat la un ceai şi-i spune: „Sînt pregătit să-mi scrii biografia“.
Iar rezultatul este, bineînţeles, măgulitor pentru scriitorul american şi cred că destul de enervant pentru femeile din viaţa lui. Altfel ar fi sunat cartea aceea scrisă de Michiko Kakutani. Nu e însă de mirare că un scriitor care a tratat subiectul furtului de identitate (care ar fi cazul extrem al invadării intimităţii), în
, îşi regizează propria biografie, ghidînd mîna tremurîndă a criticului pios.
Astfel de cazuri sînt însă deja o regulă, iară nu excepţia: datorită importanţei din ce în ce mai mari a gardienilor galaxiei literare, editori şi agenţi, chiar şi urmaşii lui Boswell (părintele biografiei anglo-saxone) se văd supuşi unei cenzuri ce-şi trage sevele din solul legalităţii: a se vedea luptele lui Salinger cu tentativele unor biografi de a ridica vălul de pe misterul pe care l-a clădit în decenii de autoclaustrare, a se vedea cazul Pynchon etc. Dar situaţia paradigmatică mi se pare cea a lui Philip Larkin, eremitul de la Hull, la a cărui înmormîntare chiar cel mai bun prieten al său, Kingsley Amis, spunea „Ştii, s-ar putea să nu-l fi cunoscut niciodată.“ Poate cel mai îndrăgit poet britanic de după al Doilea Război Mondial, Larkin a început să-şi piardă din popularitate după publicarea scrisorilor, dar şi a biografiei lui Sir Andrew Motion, care au aruncat asupra lui umbrele rasismului, homofobiei, antisemitismului, zgîrceniei, misoginiei etc. Se pare că un poet genial îşi pierde aura atunci cînd se „dovedeşte“ că era un om nasol. Întrebarea este dacă pentru calităţile lui umane a fost el atît de îndrăgit. În ceea ce mă priveşte, sînt întru totul de acord cu ceea ce scria Martin Amis în
odată cu apariţia scrisorilor, în 1992, s-a instalat imediat „un nou etos“, o reevaluare a poetului pe baza acelor detalii biografice inaccesibile în timpul vieţii lui: au apărut imediat batistuţele albe, sărurile, ochişorii daţi peste cap, mîna dusă la frunte întru leşin. Motion face ce face în biografia sa şi găseşte explicaţii biografice pentru poeme: impulsuri masturbatorii, abuzul de pornografie care lasă un gust ca de leşie asupra unor imagini poetice etc. Pe fiecare pagină auzi sunînd pager-ul politic al lui Motion, care te îndeamnă să reciteşti opera şi,
, s-o reinterpretezi.
Sînt în istoria literaturii anglo-saxone două cazuri opuse, dar cu rădăcini comune (orgoliul scriitorului): Malcolm Lowry, cel care şi-a pus în cap din fragedă studenţie să devină dipsoman şi care a reuşit cu brio, şi Enoch Soames, autorul-personaj al lui Max Beerbohm, care şi-a vîndut sufletului Diavolului pentru ca acesta să-i permită să fie prezent peste o sută de ani în sala de lectură de la British Museum, să-şi verifice posteritatea critică în impresionantul catalog bibliografic. În primul caz, Lowry a avut parte de o stufoasă biografie a foarte-muncitorului Gordon Bowker (autor al unei biografii slabe James Joyce), care însă nu luminează cu nimic opera lui. Cum bine scria Amis, dacă ar fi adunat toate notele de bar ale lui Lowry, rezultatul ar fi fost acelaşi. Nici informaţia că ar fi avut un penis minuscul nu aruncă prea multă lumină asupra operei sale.
În cel de-al doilea, în anul 1997, pe data de 3 iunie, la ora 2,10, un grup de fanatici s-a adunat în sala de lectură pentru a-l aştepta cu urale pe Soames. Se pare că acesta nu a venit: se ştie că Diavolul adoră să-i lucreze pe orgolioşi.
Prototipul biografului este, după mine, Polonius, „that tedious old fool“, care trage cu urechea de după perdea şi care cade victimă cuvintelor-săbii. Iar opera sa este întotdeauna pîndită de boala Ofeliei. Ceea ce nu înseamnă că Ofelia nu e o dulce.
anaBASis
Tennessee Williams, Menajeria de sticlă