De la „luarea curentului“ la Antropocen

5 martie 2014   Tema săptămînii

E greu de spus, în lipsa unor statistici şi studii antropologice detaliate, cum infrastructurile, utilităţile şi comportamentul în materie de energie participă la viaţa cotidiană şi la alegerile de durată ale populaţiei din România. Ştim cîteva lucruri, cu valoare de anecdotă, despre relaţia dintre funcţionarea necorespunzătoare a curentului şi a furnizării apei calde, şi nemulţumirile politice de pînă în 1990. Probabil că mulţi îşi aduc aminte de întreruperile de curent, de apa caldă care nu avea temperatură optimă, de întreruperea apei calde pe timpul verii, pentru trei săptămîni, pentru activităţi de întreţinere, sau de caloriferele reci. În egală măsură, mulţi îşi aduc aminte de extinderea substanţială a infrastructurilor şi utilităţilor ce au adus în aceeaşi perioadă în multe gospodării, pentru prima oară, confortul modern şi „monotonia termică“. Reţeaua de gaz natural s-a extins foarte mult. La recensămîntul din 1948, doar 5% din locuinţele aflate în centrul Bucureştiului aveau gaz. În 1992, procentul acestora crescuse la 61%. Încălzirea caselor era bazată, în cea mai mare parte, pe lemn şi uneori pe gaz lichefiat. Încălzirea centralizată şi ieftină a fost cvasi-inexistentă pînă la construirea marilor cartiere socialiste şi a termocentralelor adiacente, în anii ’60 şi ’70.

Anii ’90 au adus schimbări majore. Privind în urmă, începutul acelei decade pare unul irepetabil, aproape duios: preţuri mici la curent, gaz şi încălzire, atenţie crescută acordată reparaţiilor, extinderea reţelelor de gaz, lipsa disciplinei financiare impuse consumatorului. Probabil datorită memoriei recente, a inerţei geopolitice, dar şi a configuraţiei ecologico-istorice a momentului, atenţia (încă a) statului pentru furnizarea de confort ieftin a fost ridicată. După exuberanţa începutului anilor ’90, au apărut forme de fragmentare a accesului la utilităţi. Stephen Graham şi Simon Marvin, doi autori clasici în studiul infrastructurilor, vorbesc de înlocuirea „idealului infrastructurii“ cu „urbanismul prin aşchiere“ (Splintering Urbanism: Networked Infrastructures, Technological Mobilities, and the Urban Condition, Routledge, 2001). A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost perioada de apariţie a ceea ce Matthew Gandy denumeşte drept „oraşul bacteriologic“, realizat prin investiţii majore ale statului în igiena publică, în infrastructura de apă şi canalizare, toalete şi cişmele publice. Este perioada în care, de exemplu, UCB (Uzinele Comunale Bucureşti – strămoşul Apa Nova de astăzi) avea ca ţintă financiară nu profitul, ci ambiţia de a fi în stare să plătească măcar dobînda la împrumutul făcut de municipalitate pentru instalarea de ţevi de apă (conform rapoartelor anuale de activitate din anii ’20 ai secolului al XX-lea). Investiţiile făcute de stat erau indicaţia faptului că, în societăţile moderne, urbanizarea capitalistă (şi mai tîrziu şi cea socialistă) a fost legată strîns de ideea de cetăţenie, mai degrabă decît de cea de „consumator“, aşa cum este cazul în perioada actuală.

Utilităţile ieftine, subvenţionate masiv de către stat, au reprezentat o parte importantă din drepturile cetăţenilor în oraşele europene. Ideea de cetăţenie a început să fie înlocuită cu responsabilizarea utilizatorilor, privilegiul şi excluderea care vin prin piaţă, începînd cu anii ’70, în America şi UE şi, cu anii ’90, în Estul Europei şi în România.

„Aşchierea“ de care vorbesc Graham şi Marvin ia o multitudine de forme. Una este crearea de „zone premium“ de utilităţi pentru utilizatorii care consumă mult şi plătesc la timp. Alta este deconectarea celor care rămîn în urmă cu plata la apă, încălzire sau curent. Decuplarea de la încălzirea centralizată în favoarea centralelor pe gaz din apartament este o altă instanţă, la fel ca şi privatizarea companiilor de utilităţi. Ocolirea zonelor sărace sau atrofierea infrastructurilor urbane în cartierele mai dezavantajate reprezintă de asemenea o formă de fragmentare. Infrastructuri ale vieţii publice urbane precum toaletele publice s-au atrofiat sau au devenit contra-cost. Există populaţii de pauperi din centrul Bucureştiului a căror conectivitate la confortul casei moderne se limitează la curentul electric, fiind lipsiţi de apă şi canalizare. Unul dintre spectacolele cotidiene ale sărăciei orăşeneşti este cel al oamenilor care împing cărucioarele luate de la supermarket, pline cu PET-uri de 5 sau 10 litri umplute cu apă de la cele cîteva tîşnitori încă în funcţiune în cîteva puncte ale oraşului.

La un curs pe care l-am urmat de curînd la un centru de cercetare în domeniul clădirilor sustenabile (Building Research Establishment – http://www.bre.co.uk/), unul dintre vorbitori spunea că, aşa cum oamenii se miră acum că, în urmă cu 20-30 de ani, se fuma în staţiile de metrou din Londra, aşa ne vom mira în curînd că am folosit apa potabilă pentru a trage apa. De cînd chimistul Paul Crutzen a explicat că trăim în Antropocen, adică „epoca omului“, antropologii au devenit interesaţi de infrastructuri, pentru că ele reprezintă tehnologia prin care oamenii au generat un moment aparte în geologia Planetei. Lucrurile nu vor mai fi la fel, nici ontologic, nici conceptual. De exemplu, distincţia între „natură“ şi „cultură“, care a dus la apariţia antropologiei ca disciplină, devine, într-un sens, caducă. Antropologii vorbesc mai nou de natureculture, de etnografii multispecii sau de transumanism. Într-o perioadă în care oameni vizionari vorbesc despre oraşe verzi, infrastructuri inteligente sau despre „biotectură“ (Michael Reynolds), ne-am aruncat cu capul înainte, nu doar în România, la termopan, aer condiţionat, clădiri de sticlă, gaze de şist şi cianuri. Gînditori precum Thomas Friedman declară, în ultima vreme, că pentru Statele Unite, „green is the new red, white and blue“. Neocon-ul român – savant sau plebeu – poate să rîdă, cît doreşte, de Remus Cernea, becuri ecologice şi reciclare, dar dacă neocon-ul lor poate să se lepede de gînduri şi lucrări stricăcioase asupra mediului, s-ar putea ca al nostru să rîdă degeaba, într-un moment cînd alţii au devenit serioşi. 

Liviu Chelcea este antropolog, profesor la Departamentul de Sociologie, Universitatea Bucureşti (www.sas.unibuc.ro).

Foto: wikipedia.org

Mai multe