De la graniţa imperială la frontiera europeană

16 martie 2007   Tema săptămînii

Una dintre preocupările fundamentale ale imperiilor premoderne şi moderne din spaţiul Eurasiei era administrarea, controlul şi securitatea frontierelor şi a spaţiilor de graniţă. În pofida aparentei simplităţi a acestor noţiuni, evoluţia şi interpretările la care au fost supuse demarcările spaţiului, pe parcursul istoriei umane, sînt multiple şi, deseori, contradictorii. Spre deosebire de graniţele liniare dintre state sau comunităţi, frontierele reprezintă o zonă intermediară de contact între două sau mai multe culturi sau sisteme politice distincte. Sensul conceptului de "frontieră" a evoluat, desigur, foarte mult, pe parcursul secolelor. Literatura de specialitate a clarificat şi detaliat treptat distincţia dintre graniţe şi frontiere. Astfel, s-a făcut deosebirea dintre conceptul liniar şi spaţial al "frontierelor" şi s-a accentuat constituirea frontierei nu atît ca un anumit "loc," cît mai ales ca un proces continuu. De asemenea, s-au introdus treptat, în analiza fenomenelor frontierei, noi dimensiuni simbolice şi mitologice, pe măsură ce noi discipline academice (în special antropologia şi studiile culturale) au început să vină în contact cu geografia şi istoria. Această transformare epistemologică nu a avut loc desigur în mod uniform şi absolut, nefiind unanim acceptată. Rezistenţa cea mai serioasă faţă de aceste tendinţe inovatoare vine din partea adepţilor doctrinelor geopolitice, care au rămas ferm ataşaţi concepţiei potrivit căreia frontierele constituie o reţea de transmisie şi manifestare a puterii. Examinarea interacţiunii şi a conflictelor dintre imperiile continentale presupune identificarea unor zone contestate, cu un potenţial conflictual ridicat. Istoricul american A. Rieber sugerează că această problemă ar trebui abordată prin prisma concepţiei "regiunilor complexe de frontieră". În afară de desfăşurarea competiţiei militare şi diplomatice între statele imperiale, aceste zone se caracterizau şi prin conflictele periodice dintre diversele grupuri ale populaţiei autohtone. Modelul în cauză a constituit punctul iniţial pentru elaborarea unei noi interpretări a cazului Basarabia/ Republica Moldova, dintr-o perspectivă "de lungă durată." Fiind o parte a uneia dintre "regiunile complexe de frontieră", identificate de A. Rieber pe liniile de falie ale imperiilor continentale eurasiatice, Basarabia a fost terenul de manifestare a unui şir de fenomene caracteristice pentru "ţinuturile de graniţă" (borderlands). Îmbinarea componentei "materiale" a competiţiei imperiale şi a dimensiunii simbolice a luptei pentru dominaţie asupra "ţinuturilor de graniţă" s-a exprimat, în cazul basarabean, prin cîteva fenomene fundamentale: 1. Procesul colonizării spontane, sprijinit de stat, care a fost tolerat şi chiar promovat în mod activ de către regimul imperial rus, şi care a avut drept consecinţă modificarea radicală a structurii demografice a regiunii, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Politica de stimulare a aşezării coloniştilor străini în ţinuturile sudice, slab populate, ale Basarabiei nu semnifica neapărat un efort concertat de "deznaţionalizare" a provinciei. Această politică avea, în ochii centrului imperial, o dimensiune pragmatică. Scopul ei final era transformarea unui ţinut de graniţă "necultivat" într-un spaţiu productiv şi structurat în mod raţional. 2. Loialitatea ambiguă (reală sau suspectată) a populaţiei locale faţă de respectivele centre care îi reclamau fidelitatea. Ca urmare a "momentului fondator" din 1812, Basarabia, pe de-o parte, şi-a pierdut caracterul liminal (datorită emancipării ei din spaţiul "cîmpului sălbatic", căruia i-ar fi aparţinut pînă atunci), dar, pe de altă parte, şi-a însuşit o nouă identitate de "frontieră," consolidată în urma abandonării proiectelor de încorporare a ambelor Principate în cadrul Imperiului Rus. În cazul românesc, această regiune era de asemenea percepută destul de ambiguu. Ea aparţinea, desigur, "corpului ideal" al naţiunii, dar era în acelaşi timp suspectă din cauza situării sale seculare într-un spaţiu străin, nu numai sub aspect politic, ci şi "ontologic". 3. Consideraţiile "strategice" ale conducătorilor sovietici (mai ales în timpul regimului stalinist), care au determinat configuraţia spaţială şi etnică a RSS Moldoveneşti, după anexarea Basarabiei de către URSS în 1940. Percepţia "frontierelor occidentale" ale URSS, sub forma unui spaţiu contestat şi "ameninţat", a influenţat imaginaţia geopolitică a liderilor de la Moscova, atît înainte, cît şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Această succintă analiză îşi propune să atragă atenţia asupra unor modele sau tendinţe persistente care se regăsesc atît în politica statului imperial rus, cît şi în cea a "cercului interior" al intereselor geopolitice sovietice. Factorul "frontierelor" reprezenta un aspect important în cadrul structurii complicate a proiectelor so-vietice de politică externă, elaborate în perioada interbelică. 4. Practicile frecvente şi răspîndite ale deplasărilor masive de populaţie (deportări) care au fost caracteristice îndeosebi pentru perioada războiului al doilea mondial şi a primilor ani postbelici. Imperiile continentale eurasiatice s-au numărat printre iniţiatorii "epurărilor etnice" (limitate) din epoca modernă, cu mult înaintea instaurării regimurilor totalitare care le-au consacrat. Consideraţii de securitate militară sau stabilitate politică aveau prioritate faţă de factorul ideologic, în această perioadă iniţială. În cazul URSS, principiile de clasă şi "loialitate politică" au înlocuit, parţial, apartenenţa etnică în calitate de criteriu dominant. Totuşi, în timpul deportărilor din anii 1940, etnicitatea şi controversele legate de loialitatea "dubioasă" a diferitelor naţionalităţi au avut un rol primordial. Astfel, ambiguitatea loialităţii populaţiei locale româneşti din Basarabia a reprezentat un factor important în cadrul politicii represive a autorităţilor sovietice. Controlul asupra populaţiilor din "ţinuturile de graniţă" era complicat şi din cauza identităţilor "fluide" şi schimbătoare care se negociau permanent în aceste regiuni. 5. Transnistria ca o moştenire a "frontierei instabile": situaţia de atunci era caracteristică pentru regiunea complexă de frontieră a Mării Negre, în timpul perioadei imperiale. Cea actuală este, desigur, condiţionată mai ales de contextul specific postsovietic. Totuşi, la nivelul retoricii se accentuează frecvent dimensiunea "frontalieră" a acestei regiuni. Fie sub forma amestecului său bizar de "multietnicitate" cu un inconfundabil specific rusesc (presărat din belşug cu terminologie internaţionalistă de tip sovietic), fie prin invocarea unităţii sale "organice" cu Rusia şi a antagonismului faţă de valorile occidentale, maşina de propagandă transnistreană îşi afirmă apartenenţa la o regiune liminală, situată pe o "falie civilizaţională". În afara acestei dimensiuni "simbolice," apariţia unei identităţi "transnistrene" particulare este legată de colonizarea şi popularea stepei de către Imperiul Rus şi, mai ales, de crearea regiunii "Noii Rusii", la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Această abordare pragmatică (şi cinică) a naturii "frontaliere" a Transnistriei nu poate însă invalida faptul că acest "pseudo-stat", de la graniţa Uniunii Europene, a apărut într-o regiune contestată, de-a lungul istoriei, de către imperii şi state-naţiuni rivale. Moştenirea (sau stigmatul) imperiilor continuă - prin intermediul consecinţelor sale (ne)intenţionate - să-şi pună amprenta asupra realităţii în care trăim.

Mai multe