De la ecran-ism la realism

19 iulie 2023   Tema săptămînii

Aparent, ecranul separă și închide. „Een scherm om een kachel” înseamnă „un ecran împrejurul unei sobe”. Este vorba despre acel grilaj care nu permite tăciunelui să se răspîndească în odaie, conform wiktionnaire. Nu am însă de gînd să filez etimologic referințele la ecran. Nu vă temeți, nu priviți în altă parte, ca și cum v-ar interesa brusc altceva. Nimeni nu v-a luat ochelarii de soare din geanta de plajă, nici telefonul. Știu că e cald, știu că e vară. Nu vreau să vă plictisesc cu aroganțe academice. Dacă aș fi vrut să scriu un eseu filosofic n-aș fi început textul cu acest adverb ultimul răcnet, „aparent”. Nu e ca și cum aș încerca să vă păcălesc. Mă gîndeam că probabil s-a produs o schimbare în felul în care funcționează ecranul în vremea noastră, în contemporan, după niște decenii despre care eram convinși că sînt postmoderne.

O să pornesc de la un exemplu, o fotografie peste care am dat de curînd. Acum am căutat-o anume, și am găsit-o pe Internet: e ceva care datează din 2016. Este o fotografie în care Andrei Pleșu, cel de azi, ne privește cu privirea dînsului, sapiențială și bonomă, din portretul oficial, cel dilematic. Ne privește, zic, dar dintre două „lesbiene”: o blondă în stînga, care chicotește de parcă domnul Pleșu ar gîdila-o subreptice, și o brunetă în dreapta, cu un zîmbet fals inocent prezidat de o privire nostalgic-pătrunzătoare. Desigur, fotografia e un trucaj. Majoritatea reel-urilor la care ne uităm, pe care le share-uim, de care ne distrăm fie în familie, fie în tramvai (și de obicei cu sunet și fără căști), sînt fie photoshopate, fie reprezintă fel de fel de gaguri.

Era o vreme cînd s-a crezut că realitatea s-a mutat în spatele ecranului. După finala campionatului mondial din 2006, Jean-Philippe Toussaint publica o nuvelă, „Melancolia lui Zidane“ (pe care am tradus-o și pe care am aranjat să o distribuie Gazeta Sporturilor, în 2007), în care prozatorul scrie că, din tribună, el n-a văzut capul în piept aplicat de Zidane lui Materazzi. Realitatea trecuse deja pe ecrane. Extras din fața lor, nu mai înțelegeai nimic din lume. Spre deosebire de ecranul de șemineu, care precedă cinematograful, apoi televiziunea și, în sfîrșit, smartphone-ul, cel modern nu mai închidea, nu mai proteja, ci deschidea și invita. Acesta este ceea ce aș numi ecranul postmodern. Ecranul pe care sînt proiectate, apoi transmise și transpuse imagini, deschide, mai întîi, lumea, apoi o mută cu totul, o fură. „[Pentru cine] știe să privească, lumea este o sărbătoare”, traduce Luminița Munteanu în Mă numesc Roșu, dar traducătorul francez al romanului lui Pamuk, Gilles Authier, scrie, în loc de „sărbătoare”, ravissementrăpire, ceea ce, cred, funcționează cu atît mai bine aici. 

Pe de o parte, ecranul postmodern extinde cîmpul vizual al fiecăruia și-l prelungește către fel de fel de unghere obscure. Unul dintre cele mai de succes reportaje de la începuturile televiziunii franceze a fost cel realizat în canale, în subteranul parizian (cotidianul gratuit 20 Minutes l-a reluat de curînd sub formă de anchetă-text). Extensia a durat mult, dar la un moment dat, cînd camerele de luat vederi au devenit accesibile marelui public și televiziunea a început să se specializeze, realitatea produsă audiovizual a devenit atît de abundentă și de rapid accesibilă, încît s-a încetățenit ideea că realitatea quarealitate ar fi dispărut. Fabrice del Dongo anticipase poate furtul, dar o făcuse prea timpuriu. Sigur că și noi, românii, avem o contribuție importantă la legitimarea unei astfel de idei, prin revoluția televizată din ’89: o sumă de imagini din care s-a confirmat doar că doi dictatori au fost împușcați și nimic altceva. Imaginea manipulează, desigur, dar regimul ei de realitate emulează prezența, realitatea-imediată. 

Ecranul postmodern, pe care l-au cîntat Jean Baudrillard, Paul Virilio și, la noi, Bogdan Ghiu, se vede tot mai puțin după 2001. Ca să umple golul sau, din contra, ca să construiască un altul, YouTube apare în 2005, printr-un video filmat în grădina zoologică din San Diego, care a strîns între timp 277 de milioane de vizualizări și, poate mai impresionant, 14 milioane de comentarii. În film, un băiat vorbește despre niște elefanți care pot fi văzuți pe fundal timp de vreo zece secunde. Nu doar că avem aici modul de asamblare al artei contemporane, prin autolegitimare („Just got this piece of art recommended, never gets old!, spune un comentariu postat în urmă cu un an), dar și chintesența magiei ecranului digital: accesibilitate, varietate, surpriză, dar și senzația de dinamică vie, fără nici o pretenție de a denunța „adevăruri” murdare, de a face dreptate (socială), de a privi critic. De aceea, ecranul nu mai minte, astăzi. El și-a cîștigat o modestie pe care adicția videofililor nu o contrazice. Aproape nimeni nu crede astăzi în mod serios că, uitîndu-se la filmulețe pe TikTok, se informează sau se cultivă, potrivit standardelor profesionale care definesc aceste activități. Prin această modestie, însă, ecranul eliberează realitatea așa cum arunci înapoi în rîu un pește prins în cîrlig. O reinstituie ca pe ceva serios pe care el, ecranul, nu are intenția să-l răpească și să-l închidă. În felul acesta, ne putem întoarce, în sfîrșit, la lumea materială, exterioară, cum s-ar spune. Ea există. E clar că așa-numita gîndire ecologică reușește, pentru prima oară de la amenințarea războiului nuclear, să facă sensibilă prezența lumii, cu tot cu și prin ecranele din ea. 

Sigur că ecranele au intrat în viețile noastre insidios, precum cafeaua și apa curentă. Viața fără ecrane – ca și cea fără apă curentă și fără cafea – capătă astăzi o aură benjaminiană, de original, ba chiar de originar, dar cine-i poate rezista? Cine mai poate trăi în afara ecranului? Sîntem însă conștienți că, de-acum, ecranele au renunțat să ne mai convingă de misiunea lor de a transporta și distribui realitate în mod democratic. Așa după cum realitatea era, acum cîteva decenii, absorbită de ele, acum realitate e tot mai mult cea care le absoarbe. Poate de aceea artele de astăzi sînt tot mai angajate și poate tot de aceea, dar asta rămîne de văzut, regimul reprezentării tinde să se scindeze între cel performativ (teatru-jurnalism-antropologie) și cel accesibil (televiziune-media). Literatura și filmul joacă pe ambele tablouri, ca întotdeauna.

Alexandru Matei este profesor univ. la Facultatea de Litere a Universității „Transilvania“ din Brașov. A publicat volumul O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă, Editura Curtea Veche, 2013.

Mai multe