De la compendiul clasei a V-a la manualul de Istorie unic
De secole bune, manualul este firul Ariadnei pentru școlari, oferind, dincolo de valori, atitudini și informații, un parcurs clar al drumului spre cunoaștere. Este și un instrument cu dublu rol: de control al achizițiilor teoretice ale elevilor și al îndeplinirii de către profesor a obiectivelor programei școlare.
Manualul ocupă și astăzi, ca și pe vremea lui Creangă, un loc central în educație, chiar dacă în ultima vreme pare să fie detronat de evoluția rapidă a lumii contemporane. Internetul a eliberat o cantitate uriașă de informații, imagini, jocuri, schimbînd paradigma educației, transformînd într-un basm omnisciența de altădată a profesorului. E drept, multe s-au schimbat în lume. Astăzi pare că manualul este demodat.
Manual sau Internet? Acestea sînt reperele dezbaterilor în Occident pe marginea școlii. Sînt argumente pro și contra; astfel, pare că ambele vor merge o vreme împreună. Au apărut și extremele. În Finlanda, copiii nu mai fac cursuri de caligrafie, iar argumentul care a condus la această decizie este următorul: la ce le mai folosește scrierea de mînă, cînd pe calculator și pe telefon totul se tastează, totul e virtual, chiar și semnătura? Și manualele devin relicve ale trecutului… Toate acestea sînt semnalele clare ale unei tranziții spre școala de mîine, în care spațiul și lumea virtuală vor redefini mijloace, modalități și mentalități. Acestea sînt acum SF, cine s-ar fi gîndit în 1980 la Internet, Facebook, digitalizare?
Viteza prea mare a „intruziunii“ Internetului în școală a lăsat cumva în umbră o altă dezbatere continuă, aceea a analizei conținutului manualelor școlare. Frapant este faptul că, în Occident, cel puțin, s-au redefinit multe manuale care purtau amprenta secolelor anterioare, iar cele de istorie au fost în prim plan. Reconciliere, feminism, egalitate de șanse, laicism, xenofobie, rasism, LGBT au fost itemii care au desființat/rescris manualele de istorie. Francezii și germanii au alcătuit comisii comune care au conceput manuale cu o perspectivă armonizată asupra unor evenimente tragice ale istoriei vecinătății lor, iar acțiunea pare să fi avut succes. Azi, reconcilierea franco-germană dă roade. Și tragicul subiect al Holocaustului a fost abordat într-o nouă manieră, accentuîndu-se educarea tinerelor generații în spiritul valorilor democrației, dialogului, toleranței, pentru ca astfel de evenimente să nu mai fie posibile.
Unde se situează România în această poveste? Cum sînt manualele de istorie de la noi? Cît de conectați sîntem la ceea ce se întîmplă în lumea inovației școlare?
În primul rînd, o precizare importantă: disciplina Istorie este pe cale să devină irelevantă în planurile-cadru, prin reducerea drastică a numărului de ore de istorie de la clasa a V-a la a XII-a. Cu vechi și largi complicități ale unor factori de decizie, Istoria este eliminată din școală. Să luăm, spre exemplu, noile planuri-cadru propuse de Institutul de Științe ale Educației: pentru clasele IX-XII Istoria are alocat, în cel mai fericit caz, o oră săptămînal. Din culise se aruncă insidios remarca: la ce le folosește istoria elevilor de la un liceu tehnologic sau de la o școală profesională? Și de aici se deschide un alt drum, cu întrebări precum: oare la ce le folosește cetățenia română? La ce ne folosește democrația? Să le dăm mai bine jumătate de cetățenie, pentru că tot vor pleca din țară, și poate ceva tiranie…
Doar o voce singulară – Societatea de Științe Istorice din România – a punctat recent realitatea disciplinei Istorie și importanța sa: deficitul de democrație pe care îl resimte zilele acestea societatea românească și, aș adăuga, și lipsa valorilor și a unei elite autentice sînt efecte ale reducerii numărului de ore de Istorie, dar și ale subfinanțării cronice a școlii românești. O privire scurtă asupra manualelor de Istorie din ultimele trei decenii ne arată o evoluție sinuoasă, în care manualul de Istorie este blocat între două lumi, trăindu-și o tranziție infinită în care prizonieri sînt elevii, generație după generație, și profesorii. Din anul 2000, de cînd au apărut manualele alternative, în scandalul generat atunci, s-au conturat două tabere. Una a considerat că noul manual în care „tronează“ Andreea Esca a bagatelizat importanța istoriei românești, iar cealaltă tabără a vorbit despre actua-lizarea și modernizarea conținuturilor, sincronizarea învățămîntului românesc la curentul european. Ecourile polemicii de atunci nu s-au stins nici astăzi. Și sînt mulți care cred că istoria adevărată a românilor nu este predată la școală, că adevărurile sînt mistificate, că Mizilul lui Caragiale este centrul energetic al lumii și că personalitățile istoriei naționale sînt ocultate, că totul este un complot. Au trecut deja aproape două decenii, lumea a evoluat. Manualele noastre de istorie au rămas la orizontul anilor 2000, reprezentînd încă o etapă de tranziție spre cele ale secolului XXI. Avem nevoie de o nouă generație de manuale de Istorie și, de ce nu, de un „manual web 2.0“ ori de manuale care să fie capabile, prin variantele digitalizate, să devină vectori care să integreze noile media. Numai o abordare plurivocă promovează competiția, inovarea și conduce spre progres. Aceasta a fost logica introducerii manualelor alternative, o logică probată de decenii de experiență în Occident.
O discuție a fost deschisă anul trecut, cu rezultate dezastruoase. Nu a fost o dezbatere cu reguli, idei și rezultate. Totul s-a rezumat la o perdea de fum sub forma unei campanii de demonizare a baronilor manualelor. În fapt, personaje fără chip, refugiate în editurile care erau obligate să tipărească aproape gratis manuale pentru un minister care n-a avut niciodată bani. Și dacă tot vorbim de bani, avem ceva în schimb. E deja o certitudine: importanța deosebită pe care actualii guvernanți au rezervat-o profesorilor, așezîndu-i în coada grilei de salarizare de acum și pînă în 2022. Dezastrul e deja instalat, pentru că, de ani buni, elitele nu mai vin să lucreze în învățămînt.
Institutul de Științe ale Educației (cine nu a auzit de el?), factor care trebuia să conducă dezbaterea și să ofere expertiză, a fost prea puțin prezent sau, dacă greșesc eu, își datorează low profile-ul lipsei de mediatizare. A, am uitat: a fost autorul unui compendiu pentru clasele a V-a. Ce era acest compendiu? O soluție făcută pe picior, cavalerul apolicapsei care anunță sfîrșitul manualelor alternative și revenirea la manualul unic de tip comunist. Și, fapt rar, a fost editat într-o țară democratică. Spre ce ne îndreptăm oare?
1984… Mă întorc în timp, pe vremea manualului unic, cînd Tovarășul trona pe prima pagină. Profesoara mea de istorie a știut și a reușit să ne insufle dragostea față de materia pe care o preda, prin talentul și vocația sa de a fi profesor, eludînd matricea unui manual politizat, a unei istorii scrise prin prisma luptei de clasă. Asta pentru că, de cînd lumea, determinant a fost profesorul. Viitorul este cel care mereu are răspunsurile la întrebările și neliniștile prezentului. Pînă mîine, o soluție de rezervă este profesorul de istorie. De modul cum va reuși fiecare profesor să spună această poveste frumoasă care este istoria, de măiestria de a integra noile media preferate masiv de elevi – de exemplu, jocul pe calculator – vor depinde multe, inclusiv democrația și supraviețuirea noastră ca națiune educată.
Dorin Stănescu este profesor de istorie.