De la Cola la Cartier

Nu l-am inventat noi, nici secolul nostru, nici marii designeri ai ultimelor decenii, nici revistele glossy. Cum luxul există dintotdeauna, noi nu facem decît să trăim una din vîrstele lui, cea democratică şi apocaliptică totodată. În acest Babel consumist în care ne învîrtim cu toţii, fie că am cunoscut comunismul, fie că nu, se vorbeşte de ani buni despre democratizarea luxului. Într-o lume în care aproape oricine poate epata o cinstită adunare printr-o pereche de sandale Galliano şi printr-un ceas Cartier, fie ele fake sau nu, se impune o revizuire a definiţiei luxului. România... În mijlocul Capitalei, la Palatul Regal, acum cîteva luni, o expoziţie fugitivă cu rol de luxury show scotea din ascunzişuri, din cafenele selecte şi saloane de înfrumuseţare, toată clientela revistelor mondene, care a considerat absolut necesar şi oportun să nu rateze un asemenea eveniment. Dacă luxul înseamnă bling-bling şi un număr redus de standuri modeste menite să impresioneze pe oricine, dar nu şi pe connaisseurs, atunci cele cîteva ceasuri şi bijuterii expuse, combinate cu o prezentare ratată de modă şi, în mod paradoxal, cu atmosfera elitistă a Muzeului de Artă au făcut obiectul unui eveniment marcant pentru viaţa luxului din România. E vorba, de altfel, de singurul eveniment de acest gen al anului 2008, de la noi, pînă în acest moment. Cadoul rezervat tuturor invitaţilor la ieşire a fost, spre surprinderea multora, un minibax de Coca-Cola. Sigur că acest misterios lichid numit Coca-Cola e unul dintre visele de lux democratice pe care revoluţia ni le-a împlinit. Dar să identifici un luxury show, chiar şi în contextul în care luxul e demult democratizat, cu cea mai democratică băutură răcoritoare a lumii, spune mult despre cultura luxului în România începutului de mileniu. În contextul românesc, verbul a avea nu are suficientă valoare dacă nu e însoţit de verbul a arăta. E o definiţie bipolară a fiinţei, o marcă dublă identitară. Prada nu e Prada, dacă nu e scris mare, la vedere, PRADA. E celebră întîmplarea cu tînărul patron al unui mic trust de presă, care şi-a făcut apariţia la un eveniment monden, într-un sacou căruia nu-i rupsese eticheta. Hugo. Hugo Boss îl chema în acea seară. De aceea numele lui adevărat nici nu mai contează. La începutul lui aprilie, eram un jurnalist român într-unul dintre cele mai exclusiviste saloane expoziţionale din Europa - Salonul Internaţional de Haute Horlogerie de la Geneva: un spaţiu care respiră luxul în fiecare colţişor al lui, de la vitrinele strălucitoare cu ceasuri, la trandafirii de culoarea somonului aşezaţi în vaze transparente de cristal. E un salon care nu se defineşte ca fiind "de lux"; francezii au şansa de a fi inventat cuvîntul haute, care exprimă mult mai discret şi mai profesionist excelenţa: haute joaillerie, haute couture, haute horlogerie, haute cuisine... Şi totuşi, la Geneva, ca şi la Basel, în saloanele ce prezintă trendurile orologeriei, luxul are nenumărate definiţii, toate valabile. Există luxul în variantă Audemars Piguet, Van Cleef & Arpels, Cartier, de Grisogono, Herm