De la Brunea-Fox citire...
- argument -
Cînd am început să lucrez în presă, la început de ani ’90, ştiam cam un singur lucru despre jurnalism: că înseamnă reportaj... Visurile mele de atunci cuprindeau plecări spectaculoase pe terenuri periculoase şi descoperirea unor subiecte nu neapărat senzaţionale, cît pitoreşti, uitate de lume şi emoţionante.
Lucrînd pe la diverse publicaţii ale neaşezaţilor ani postrevoluţionari, am văzut că, din păcate, presa înseamnă şi o mulţime de alte lucruri, departe de viziunea mea... romantică, precum: documentare anostă, interviuri cu personaje pe care nu dădeai prea mulţi bani, redactare minuţioasă şi adesea plicticoasă. Asta pînă am ajuns la Dilema, care pe atunci nu era încă veche...
La Dilema, pot spune cu mîna pe inimă, a existat (şi încă mai există...) o şcoală reală de reportaj. Magdalena Boiangiu şi Tita Chiper, alături de Irina Nicolau au fost profesoarele mele într-ale reportajului. De la ele am învăţat să mă uit în jur şi să nu dispreţuiesc nimic din ce văd, oricît de insignifiant ar fi părut la prima vedere. Şi să scriu, apoi, despre lucrul respectiv în primul rînd cu onestitate, şi apoi nu lipsit de informaţie relevantă, ordine şi, dacă se poate, stil.
Astăzi, desigur, se mai scriu reportaje, chiar şi în cotidiane, în orice caz în reviste şi pe bloguri. Unele chiar foarte bune. Din păcate, nu foarte multe: dintr-o nerăbdare superficială a unui anumit tip de gazetărie care pune accentul pe viteză şi rating.
Tocmai de aceea ne-am hotărît să facem un număr despre reportaj. Nu ca să ne lamentăm, cum scria, de altfel, şi Liviu Iolu în articolul său, ci ca să semnalăm că reportajul încă există, în anumite locuri e chiar bine făcut şi îşi are, în continuare, rostul său.
Dar şi tradiţia sa: deja a intrat în vocabular, aproape, să spui „de la Brunea-Fox încoace“ – „prinţul reporter“, „părintele reportajului românesc“... Reportajul său „Cinci zile printre leproşi“, de pildă, parţial reprodus în dosarul de faţă, rămîne, şi astăzi, la fel de actual.
Pentru mine, una, Brunea-Fox a fost cu atît mai mult un mit cu cît mama mea l-a filmat, prin anii ’70, pentru secţiunea „Letopiseţ“ a Studioului Sahia, şi apoi a făcut un film despre el, Reportaj despre reporter, împreună cu Erich Nussbaum, în anii ’90. Şi prin ea am cunoscut-o pe Lisette Daniel-Brunea, ziaristă la Viaţa românească şi o persoană specială ea însăşi, care mi-a marcat anii poststudenţeşti timpurii. De altfel, volumele de reportaj ale lui Brunea, Reportajele mele. 1927 – 1938 (1979) şi Memoria reportajului (1986), ambele publicate postum, au apărut sub îngrijirea soţiei sale.
Evocarea lui Brunea-Fox i se datorează jurnalistului Alexandru Gruian, care îşi scrie, cu dedicaţie, lucrarea de doctorat despre „prinţul reporter“. Şi care m-a ajutat la alcătuirea actualului dosar. Dosar care cuprinde, pe lîngă texte şi fragmentul din Brunea-Fox, şi alte fragmente din reportaje mai noi sau mai vechi, inclusiv din Dilema.