De la arhetip la șablon

În accepția curentă, arhetipul are sensul de model originar, de matrice formatoare a reprezentărilor fundamentale care structurează imaginarul. Reprezentările arhetipale sînt considerate constante antropologice, reflectări dinamice ale organizării psihicului uman la nivelul profund al inconștientului. Înainte de a deveni un concept actual în psihologie, în istoria religiilor sau în studiul artelor și al literaturii, termenul apare mai întîi în limbajul filosofiei.

În perioada elenistică, la Filon din Alexandria, în lucrarea De opificio mundi (secolul I d.Hr.), noţiunea de archetypos desemnează imaginea conformă cu divinitatea (imago dei), inspirația divină care asigură întregii creații asemănarea cu Creatorul. Termenul apare ulterior și în literatura patristică, la Irineu, în lucrarea Împotriva ereziilor, unde este evocată o teorie gnostică potrivit căreia Dumnezeu nu a creat lumea ex nihilo, ci ar fi recurs la o matcă arhetipală numită Pleroma, care ar fi conținut tiparul tututor lucrurilor. În viziunea neoplatoniciană a filosofului Plotin, noțiunea de archetypos, deși desemnează în continuare un principiu cosmogonic, nu se mai asociază cu ideea de inspirație sau cu cea de imitație, ci devine reflectare. Pentru Plotin, lumea fenomenală este lipsită de consistență, Creația fiind doar o imagine reflectată, o oglindire a unei realități divine, transcendente, numită Unul.

Reflecția științifică modernă asupra arhetipului debutează atît în cîmpul psihologiei prin contribuția lui C.G. Jung, cît și în istoria religiilor prin decupajul conceptual propus de Mircea Eliade. În deschiderea volumului Cosmos and History (1959), traducerea volumului Le Mythe de l’éternel retour. Archétypes et répétition publicat în 1949, Eliade precizează sensul în care utilizează conceptul: „Folosesc termenul arhetip, la fel ca și Eugenio D’Ors, ca sinonim pentru «model exemplar» sau «paradigmă» în sens augustinian“. Eliade imaginează o ontologie arhaică, în care „un obiect sau un act nu devine real decît în măsura în care imită sau repetă un arhetip“. În această viziune, arhetipurile au o origine transcendentă și sînt revelate oamenilor prin intermediul miturilor: „Pentru societățile tradiționale, toate actele importante ale vieții curente au fost revelate ab origine de zei sau de eroi. Oamenii nu fac decît să repete la infinit aceste gesturi exemplare, paradigmatice“. În viziunea lui Eliade, în cadrul societăților tradiționale, arhetipul este vectorul de legătură între planul sacru și domeniul profanului, agentul de modelare a aspectelor esențiale ale vieții în conformitate cu valori transcendente.

În societățile moderne, odată cu procesul de secularizare inițiat de Iluminism, dispare prestigiul modelelor revelate și nevoia de acreditare a reperelor și a comportamentelor prin raportare explicită la sacru.

Spre deosebire de M. Eliade, C.G. Jung nu insistă asupra originii transcendente, interesul său de cercetare fiind orientat asupra felului în care arhetipurile organizează la nivel inconștient funcționarea psihicului uman. Marea noutate adusă de teoriile lui Jung este ipoteza existenței unui inconștient colectiv, dincolo de inconștientul individual teoretizat de Freud.

Ca elementele constitutive ale inconștientului colectiv, arhetipurile reprezintă sursa din care se formează imagini, vise, viziuni, mituri și simboluri, dar și scheme de reacție emoțională sau tipuri recurente de conduită. Pentru Jung, teoria arhetipurilor derivă din observația că miturile și poveștile prezente în diverse culturi conțin motive care reapar mereu și pretutindeni, denumite reprezentări arhetipale. De altfel, la nivelul manifest al miturilor, al simbolurilor sau al viselor, un arhetip se poate actualiza printr un evantai nesfîrșit de reprezentări, dar în pofida acestei diversități formale, de suprafață, analiza evidențiază prezența aceluiași arhetip, ivit, în diverse locuri, sub înfățișarea multiplelor avataruri. În plus, arhetipul evoluează în permanență, se află într-o continuă transformare, care îi asigură perenitatea.

Trebuie făcută precizarea că arhetipul nu are o formă definită, nu poate fi reprezentat ca atare, nu are un contur palpabil și nici un conținut clar determinat, ci poate fi înțeles doar ca o disponibilitate formatoare: „Arhetipul este în sine un element formal gol, care nu-i nimic altceva decît o facultas praeformandi“, adică un mod de funcționare a psihicului, reglat la nivel inconștient. Arhetipul devine manifest, vizibil, doar sub forma imaginilor arhetipale numite de Jung și „imagini primordiale“ apărute în vise, creații artistice, trăiri psihotice, mituri etc. Proiecțiile arhetipale dau conținut diverselor forme ale imaginarului, fiind într-o permanentă dinamică.

Viziunea lui Jung asupra psihicului uman este construită în jurul ideii de devenire și transformare. Procesul realizării de sine, individuația, presupune aducerea în conștiință și integrarea conținuturilor arhetipale în vederea obținerii autonomiei, sinonimă cu o deplină maturizare. În constelația psihică individuală, Jung identifică următoarele componente arhetipale: persona, umbra, animus și corelativul său anima și sinele. Jung atrage atenția că numărul arhetipurilor este nelimitat. El distinge pe lîngă figurile arhetipale (erou, trickster, părinte etc.) motive (facerea lumii, potopul,) și situații arhetipale (nașterea, plecarea de acasă, inițierea, căsătoria, moartea ș.a.).

Conceptul de arhetip are o carieră spectaculoasă dincolo de sfera academică, fiind instrumentalizat în mai multe direcții. Inspirat de scrierile lui C.G. Jung, J. Campbell a jucat un rol decisiv în popularizarea discursului despre arhetipuri și ethos mitic. Cartea sa The Hero with a Thousand Faces (1949) a modelat în imaginarul actual toposul eroului, reconfigurînd un adevărat șablon al Eroului arhetipal, prin punerea în evidență a secvențelor tip care alcătuiesc traseul exemplar al aventurii, înțeleasă ca o călătorie inițiatică (the Hero’s Journey). Dincolo de diferențele de suprafață, în articularea narativă a marilor povești și a miturilor prezente în diverse culturi, Camp-bell identifică o schemă care se repetă și pe care nu ezită să o considere unică, denumind-o monomit. Astfel, avansează ipoteza că mereu este vorba de una și aceeași poveste, eroul pornit în căutare (the quest) avînd ca obiectiv atît misiunea de a reface echilibrul lumii, cît și de a obține propria desăvîrșire interioară. El consideră că aventura (the journey) se desfășoară pretutindeni prin înlănțuirea unor episoade similare, care presupun învingerea unui obstacol redutabil, urmată de reîntoarcerea triumfătoare a eroului.

Formula narativă identificată de Campbell devine celebră datorită regizorului George Lucas, care a declarat că este profund îndatorat acestei scheme epice, folosită ca un calapod al scenariului scris pentru filmul Războiul stelelor (1977). Cineastul se arată convins că succesul fenomenal al filmului se datorează faptului că a conceput toate secvențele aventurii lui Luke Skywalker în conformitate cu algoritmul propus de șablonul lui Campbell. Reacția pozitivă a publicului a fost pusă pe seama recunoașterii în acest model narativ a unor structuri arhetipale și a activarii unor reacții mai mult sau mai puțin conștiente de identificare cu eroul exemplar.

Un pas mai departe în transformarea acestui șablon într-o posibilă rețetă a succesului de public, valabilă pentru orice nouă poveste, este cartea lui Christopher Vogler The Writer’s Journey. Mythic Structure for Writers, aparută într-o primă variantă în 1998. Volumul dezvoltă un nucleu inițial de cîteva pagini scrise în calitatea sa de consultant pentru scenarii la studiourile Disney. Este vorba despre o sinteză, de fapt o rescriere simplificată a cărții lui Campbell, în vederea conceperii unui prototip narativ pentru filmul de animație The Lion King. Cartea a devenit un reper în cursurile destinate scenariștilor și o referință obligatorie în cursurile de scriere creativă. Christopher Vogler revine în 2011 cu Memo from the Story Departement: Secrets of Structure and Character, volum scris în colaborare cu David -McKenna. Regăsim aici, alături de argumente pentru eficacitatea narativă a apelului la șablon, și un capitol întreg dedicat lui Vladimir Propp, a cărui lucrare, Morfologia basmului (1928), nu îi fusese accesibilă lui J. Campbell. De altfel, și Claude Lévi-Strauss exprimase încă din 1960 regretul că lucrarea savantului rus tradusă abia in 1958 a intrat atît de tîrziu în atenția cercetătorilor preocupați de analiza structurală a miturilor.

O altă direcție actuală de valorificare a acestui tip de formalizare se manifestă în industria publicitară. Apărută în 2001, lucrarea The Hero and the Outlaw. Building Extraordinary Brands Through the Power of Archetypes, scrisă de Margaret Mark și Carol S. Pearson, a devenit un adevărat ma-nual de arhetipologie aplicată în domeniul publicității. Identitatea de brand este aici construită în funcție de cele 12 figuri arhetipale identificate de Carol S. Pearson: inocentul, exploratorul, înțeleptul, eroul, amantul, proscrisul, bufonul, magicianul, creativul, conducătorul, orfanul, distrugătorul. C.S. Pearson este și autoarea unui bestseller din categoria self-help apărut în 1998: The Hero Within. Six Archetypes we live by, în care conceptul de arhetip este livrat în formulă simplificată, adaptată genului literaturii motivaționale, care mizează pe eficacitatea șabloanelor.

Nu doar industriile creative recurg astăzi la arhetip ca instrument tipizat, ca operator simbolic formalizat. Teoria arhetipurilor este constant invocată și adaptată în vederea optimizării managementului organizațiilor, în planificarea strategiilor de dezvoltare instituțională, în eficientizarea comunicării. Importanța actuală acordată arhetipului este demonstrată și de înființarea la Washington D.C. a unui centru de studii dedicat acestora: The Center for Archetypal Studies and Applications. 

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba romînă la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută – Ferestre cu povești/Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.