De la acelaşi nivel

14 noiembrie 2012   Tema săptămînii

Nu sînt părinte, deci din această postură nu pot face vreo remarcă, dar sînt educatoare. Încă din facultate (psihologie) am dat o importanţă deosebită psihologiei copilului. Dar cînd vine vorba de comunicare, unele lucruri pot părea grele pentru că eu, în calitate de educatoare, nu o pot înlocui pe mama sau pe tatăl copilului, deşi nu de puţine ori copiii vin şi îmi spun lucruri de care părinţii nu ştiu.

În prima fază, indeferent de vîrsta copilului, îl las să-mi povestească orice, în limba lui, mă străduiesc să-l înţeleg şi să-i împărtăşesc păreri despre ceea îmi spune, îl încurajez să-mi spună tot ce crede şi... îl ascult aproape mereu. Orice chestie spusă de un copil are ceva în spate: curiozitate, teamă, frici, bucurie, fustrări etc.

Un alt lucru pe care îl consider foarte important este autocontrolul. Este important ca un copil să înveţe să asculte pînă la capăt pe cel care vorbeşte şi să atragă atenţia fără a întrerupe ideea colegului care vorbeşte.

Orice discuţie pe care o am cu un copil este la acelaşi nivel. Adică mă aşez lîngă el pe un scăunel vecin, mă aşez în genunchi. Niciodată nu vorbesc cu ei din picioare pentru că egalitatea (cel puţin la nivel fizic) îl ajută pe copil să fie mai deschis, iar discuţia este mai fluentă.

Comunicarea prin joc e importantă. Îi dau copilului o idee asupra unui desen. Îi spun păreri, îl laud cînd merită şi sînt sinceră cînd îi spun că un căţel e văzut de fiecare om într-un mod diferit. Îi incurajez şi am încredere în ei.

Copiii sînt curioşi. Cărţile de pe rafturi nu au doar poze. Au şi cuvinte scrise... şi: „Domnişoara Monica, cînd ai timp ne citeşti povestea asta?“. Îi promit că în ziua în care citim poveşti voi reţine titlul lui şi vom citi povestea respectivă. Şi îmi ţin promisiunea. Inventăm poveşti împreună după imagini.

Un copil are încredere în mine şi comunică deschis cu mine pînă în momentul în care eu nu-l mint şi îmi ţin promisiunile făţă de el. Cînd: „Domnişoara Monica, eu mă fac doctoriţă. Dar tati spune că durează mult pînă ce pot să văd stomacul şi inima unui om!“. Îi împărtăşesc copilei experienţa mea cu dorinţa de a deveni doctoriţă. Şi îi mai spun că totul se face prin muncă şi în timp. Uneori mai lung şi alteori mai scurt. Le împărtăşesc experienţe personale ale copilăriei mele, asta ne apropie şi formăm o legătură trainică între noi.

Cred că orice tip de comunicare cu un copil are nevoie de: timp, disponibilitate, sinceritate, empatie şi iubire. În privinţa pedepselor, spun cu convingere că sarcasmul, umilirea şi critica negativă sînt cele mai rele forme de pedeapsă. Şi cele mai neproductive. Dacă acestea duc clar la o supunere imediată a copilului, pe termen lung duc la un comportament sfidător, abuziv şi mai ales antisocial. Şi vom avea un copil plin de angoase.

Cînd un copil greşeşte, mă raportez mai întîi la vîrsta lui. Îmi iau un timp de gîndire ca să pot înţelege de ce a greşit. Nu-l trimit niciodată la colţ fără să-i explic de ce fac asta. Nu stă niciodată la masa ruşinii fără să ştie de ce-l trimit să ia loc pe scăunelul ruşinii, timp de cinci minute. Am învăţat că toţi copiii imită ce fac oamenii mari, aşa că adopt puterea exemplului. Mă port eu aşa cum trebuia să se poarte el. Îi explic de ce anume fac asta şi mai ales de ce e important să mă port astfel. Apoi îi explic că orice greşeală vine la pachet cu ceva: o pedeapsă, o dorinţă pe care tatăl nu o împlineşte mîine etc.

Orice tentativă de a ridica vocea se transformă într-un timbru al vocii puţin dur şi serios. De obicei, în faţa timbrului mai dur, copiii reacţionează şi se simt dispuşi să negocieze. Cînd „la colţ“ sau „masa ruşinii“ sau faţa tristă, nu funcţionează, adopt retragerea lui din activităţile care îi plac. În cazul meu, asta a dat mereu rezultat. Dacă stă la colţ cinci minute şi asta nu schimbă cu nimic situaţia, activitatea de la pictură, de exemplu, la care nu poate lua parte, schimbă puţin lucrurile. Îşi doreşte să nu fie retras şi mai ales este deschis să comunice cu mine.

La grădiniţă, recompensele nu sînt ca acasă. Eu încerc pe cît posibil ca recompensele să fie laude, să-l dau exemplu celorlalţi copii, îi dau şansa să-l ajute pe unul dintre colegii lui... şi uneori un mic biscuite e drept premiu de „excelenţă“, dar asta extrem de rar. Dacă, de exemplu, orice „pedeapsă“ pe care o aplic nu are nici un „ecou“ asupra lui, atunci elegant şi discret îi rog pe părinţi să mă ajute. Le explic problema exact aşa cum este şi mai ales îi rog ca, înainte de a lua o decizie şi a-şi anunţa copilul de decizia luată, să comunice cu propriul copil, iar copilul să le spună singur de ce „domnişoara“ este supărată şi mai ales de ce am ales să le cer ajutorul. Cînd părinţii sînt cooperanţi, lucrurile se schimbă în bine de fiecare dată. Cînd părinţii consideră că eu, ca educator, greşesc şi mai şi discută în prezenţa copilului despre „ce a spus azi educatoarea despre A.“. Atunci copilul vine şi mai pornit să „lupte“ cu mine. Dar, din fericire, îmi dau seama care părinţi mă pot ajuta şi care nu pot sau nu vor să facă asta. Aşa că... un copil sănătos pe toate planurile este un copil care comunică atît cu mine, ca educatoare, cît şi cu părinţii lui.

Monica Olteanu este psiholog, educator şi consilier la grădiniţa „Bona Puf“ din Bucureşti.

Mai multe