De fapt, cine a fost Seniorul?

Un tînăr politician interbelic, mîna dreaptă a legendarului Iuliu Maniu.
Un om privat de libertate vreme de 17 ani – 15 ani de puşcărie şi Canal, doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan –, exclusiv pentru credinţele sale.
Cel care, în decembrie 1989, a reinventat Partidul Naţional Ţărănesc şi l-a lansat pe apele tulburi ale politicii româneşti postrevoluţionare.

Liderul incontestabil al opoziţiei anticomuniste, care – prin activitatea, dar şi prin moartea sa! – a făcut posibilă prima schimbare de putere, în condiţii de democraţie originală.

Să recunoaştem: marea majoritate a românilor n-ar putea adăuga mare lucru la cele de mai sus. Poate aşa se şi explică – e un sarcasm – de ce centenarul naşterii Seniorului este atît de modest celebrat, de ce în 20 mai, cînd orice român aflat în Bucureşti putea aşeza o floare la bustul din Piaţa Palatului, s-au aflat acolo doar vreo treizeci de oameni, majoritatea organizatori şi oficiali, de ce nici o instituţie a statului român n-a întins vreun deget către modesta Fundaţie „Corneliu Coposu“, ca să-şi ofere sprijinul în organizarea evenimentelor centenarului. N-a existat nici o sesiune solemnă a Academiei Române (Seniorul fiind totuşi membru de onoare post-mortem al unui institut al acesteia), BNR n-a emis nici o monedă omagială, nici o Facultate de Istorie n-a organizat vreo dezbatere, Ministerul Educaţiei, Ministerul Culturii, ICR etc. au tăcut şi ele profund.

De altfel, presupusa recunoaştere a calităţilor lui Corneliu Coposu, inclusiv de către foştii săi adversari politici, este, în multe cazuri, conform sistemului „Bine c-am scăpat de el, acum să fim generoşi şi să zicem ceva frumos că dă bine.“

Oricît ar părea de şocant, această atitudine este justificată! Aşa cum a fost justificată urmărirea lui de către Securitate, pas cu pas, vreme de un sfert de secol, între 1964, anul întoarcerii în Bucureşti, şi 1989 (probabil şi după), deşi în acest timp Seniorul n-a ameninţat în nici un fel „ordinea socială“. Dar Partidul şi Securitatea, ca şi moştenitorii lor legitimi postdecembrişti, ştiau foarte bine care este forţa lui Corneliu Coposu. Paradoxal sau nu, duşmanii lui îi cunoşteau valoarea mai bine decît mulţi dintre aliaţi şi cu siguranţă mult mai bine decît masele populare.

Această valoare venea, în primul rînd, din experienţă. Coposu n-a fost doar, aşa, un băiat tînăr pe care-l lua Maniu cu el – ci un politician de vîrf al perioadei interbelice, care, aflat în imediata proximitate a liderului ţărănist – dar nu numai – a înţeles şi a învăţat tot ceea ce se putea şti despre politică şi societate.

În al doilea rînd – din cultură. Corneliu Coposu a fost un rafinat intelectual, provenit dintr-o familie cu numeroase generaţii de preoţi, dascăli şi oameni politici. Nepotul său, Cristian Fulger, povesteşte cum, într-o dispută cu un om de stînga, i-a replicat: „Nu e adevărat! Lenin n-a spus aşa, ci aşa...“, căci un om ca el nu şi-ar fi acordat dreptul de a fi anticomunist fără a studia comunismul! Am greşit plîngîndu-ne că n-am avut un Vaclav Havel – l-am avut, dar n-am băgat de seamă.

În al treilea rînd – din credinţă. Atît credinţa în Dumnezeu şi în adevărurile creştinismului – cele care au făcut să nici nu încerce să-şi vadă dosarul de Securitate, necum să se răzbune pe torţionarii săi – cît şi credinţa în principiile şi ideile politice pentru care a luptat o viaţă şi a suferit cît pentru şapte vieţi.

În al patrulea rînd – consecvenţa. Uitaţi-vă la scena politică de azi şi din toţi cei 25 de ani postdecembrişti şi imaginaţi-vi-l o clipă pe Senior traseist... Iertată-mi fie blasfemia.

În al cincilea rînd – luciditatea şi perspectiva. Corneliu Coposu a fost primul şi cel mai insistent dintre cei care au sesizat că, în Decembrie 1989, în România, comuniştii au fost înlocuiţi de criptocomunişti – termen esenţial diferit de neocomunişti, care se declară ca atare, în vreme ce primii încearcă să-şi ascundă adevărata orientare, mimînd aderenţa la democraţie. Şi tot el a ştiut cel mai bine şi cel mai repede care trebuie să fie drumul României – spre Occident, Uniunea Europeană, NATO. Să rîzi, să plîngi sau să te indignezi amintindu-ţi că Ion Iliescu îl acuza că ne vorbeşte de rău americanilor? În realitate, Seniorul este unul dintre artizanii integrării europene şi nord-atlantice a României. Nici n-avea cum să fie altfel, dacă ne raportăm la experienţa lui politică anterioară găurii negre a comunismului – în vreme ce denigratorii lor se formaseră tocmai în această gaură neagră.

În sfirşit – fără a avea aici spaţiul necesar pentru a epuiza lista, fie şi prin scurte comentarii –, limpezimea de cristal a exprimării, mărturisind claritatea gîndirii. La sfîrşitul anchetelor marcate de bătăi şi torturări întinse pe patru, şase, opt, 12 ore, obligat să dea declaraţii, aşternea pe hîrtie, cu scrisul său ordonat, perfect lizibil, fraze din care nu răzbate nicicum durerea ori măcar nervozitatea, impecabile stilistic, fără a face vreun pas înapoi de la credinţele sale şi (mai e nevoie oare s-o spun?) fără a oferi vreo informaţie ori vreun comentariu care ar fi putut face rău cuiva. Declaraţiile par scrise acasă, la biroul personal, în linişte şi tihnă! Din cînd în cînd, o notă de subtilă ironie…

Urmăriţi-i, vă rog, interviurile – din fericire există destule şi majoritatea sînt de găsit pe Internet. Încercaţi să identificaţi naţionalul „ăăăă“, exprimările lemnoase, repetiţiile plicticoase, frazele fără conţinut sau cele în care, la sfîrşit, vorbitorul a uitat de mult care era începutul. Succes!

Toţi românii – cîteva milioane! – care au făcut puşcărie politică, merită plecăciunea noastră. Inclusiv cei care – spre deosebire de Coposu –, acolo sau ulterior, au cedat fizic ori psihic şi şi-au turnat colegi de suferinţă. Este ruşinos că fenomenul delictului de opinie, închisorile comuniste, experimentele gen Piteşti, decapitarea elitelor, Canalul şi toate celelalte subiecte din această categorie nu sînt nici acum o materie şcolară de sine stătătoare şi nu constituie tema unei campanii naţionale permanente.

Foarte mulţi politicieni interbelici au fost oameni de înaltă calitate, care au făcut ţării servicii incontenstabile. O parte dintre ei au făcut, practic, însăşi România modernă!

Şi, în ciuda ideii „toţi sînt o apă şi-un pămînt“ – care nu este doar rezultanta unei exasperări în parte justificate a electoratului dezamăgit, ci şi a unei strategii menite să-i pună pe ticăloşi pe aceeaşi treaptă cu oamenii oneşti –, au existat, în aceşti 25 de ani, şi politicieni de valoare, competenţi, bine intenţionaţi şi dedicaţi ideilor lor.

Dar, între toţi şi între toate, Corneliu Coposu a fost unic! Nu spun asta pentru că nu mai e printre noi. N-o spun pentru că a suferit sau pentru că am privilegiul să-i cunosc familia şi anturajul sau pentru că sîntem în anul centenarului naşterii sale. O spun pentru că o cred cu tărie.

Ne plîngem mereu că s-a răsturnat scara de valori, că România e dominată de milionari de carton, politicieni corupţi şi vedete butaforice. Că nu mai avem nici un reper. Ba îl avem! Mai rămîne doar să vrem să-l descoperim, măcar acum. Seniorul a murit, dar ideile lui nu, statura lui nu, modelul lui nu.

Cît de aproape sau cît de departe de Corneliu Coposu este acest candidat? – iată întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem în preajma oricăror alegeri! Cît de bine s-ar fi simţit Seniorul în compania acestor oameni? S-ar fi uitat oare la emisiunea asta? S-ar fi dus oare la televiziunea asta? S-ar fi bucurat ori s-ar fi întristat auzind că...?

Dar eu, eu însumi, cît de aproape sau de departe sînt de ceea ce gîndea, credea şi simţea Corneliu Coposu? I-ar fi făcut plăcere să mă cunoască, să stea de vorbă cu mine? Dacă i-aş fi povestit ce-am făcut ieri, luna trecută, în ultimul an, în ultimul sfert de secol – oare ce părere şi-ar fi făcut despre mine?

E un exerciţiu posibil... Poate părea o joacă... Dar dacă nu ne raportăm la reperele fixe, absolute, la ce să ne raportăm?

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi a publicat cartea Viaţa lui Corneliu Coposu, Editura Maşina de scris, 2005.

Foto: arhiva familiei Coposu