De cîte ori am fost prost
Nu cred că m-am născut prost, mai degrabă cred că m-am prostit treptat. Primele semnale le-am primit demult, în adolescență. Erau anii 1980, cu acea concurență uriașă la examenele de admitere la facultate, subiecte unice pe țară, iar eu doream să devin geolog. Locuri puține, însă (doar 40), iar subiectele erau aceleași cu cele de la Automatică, Electronică, Aeronave și celelalte facultăți de rang 1 ale Politehnicii (doar că acolo erau de vreo cinci ori mai multe locuri). Foști colegi de liceu, deja studenți politehniști, m-au sfătuit insistent să nu încerc să dau la Geologie, un examen așa de greu și cu locuri așa de puține. Părea, clar, prostie pură. Cu atît mai mult cu cît nu eram nici „băiat isteț”, să am pile și să scap de armata lungă în cazul unui insucces. E drept, i-am dezamăgit și am intrat.
În anii de studenție, odată cu schimbarea de regim, am fost sfătuit să renunț la geologie, la facultate sau la ideea de studiu în general și să mă apuc de o afacere, ceva. Cum îmi ziceau binevoitorii, numai proștii nu vedeau ce momente grozave erau să te apuci de învîrteli, să te căpătuiești.
După facultate am plecat cu o bursă de Master în Italia. Nimeni nu se mai aștepta să mă vadă revenind în țară. Era 1994, una dintre cele mai tulburi perioade din istoria României. Și m-am întors. Am crezut că merită să încerc să fac ceva și acasă. Ăsta a fost momentul cînd mi-am primit cu inconștiență statutul de prost optimist. Mai rău, după revenirea în țară am fost fericit că am fost primit să lucrez la nou înființatul Centru de Geologie Marină – actualul meu institut. Și cu studii în străinătate, și în cercetare... nimic nu putea fi mai rău din punctul multora de vedere. Eram, cum se spune, prost cu diplomă. Cu atît mai mult cu cît la doctorat am avut alături, ca mentor și prieten, un geolog marin din Bologna (Italia) – și între 1995 și 2000 mergeam anual în stagii acolo, în Delta Padului și pe litoralul adriatic. Și am tot revenit acasă.
Măcar dacă aș fi învățat ceva de la cei mai descurcăreți și isteți... La revenirile în țară eram întrebat constant de către diverși cunoscuți ce marfă am băgat, să o cumpere ei. Cînd ziceam că nu am „băgat” nimic în țară eram privit cu incredulitate, apoi, cînd se lămureau că nu îi mint, simțeam cum mă privesc cu milă: „Atîta poate, săracul...”. De fapt, era și mai rău de atît. În anii 1990, în România nu ajungeau nici un fel de publicații științifice de vîrf, cel puțin în domeniul geologiei marine. La fiecare plecare îmi fotocopiam teancuri de articole, pe care le căram în bagaje îndărăt în țară. Nu o dată am intrat în atenția vameșilor de la Otopeni care, văzîndu-mă cu bagajele pline, mă puneau să le desfac. E greu să uit expresia lor cînd vedeau că, de fapt, eu car articole copiate în loc de cine știe ce bunătăți sau chestii de lux. Cel mai trist a fost un vameș care, probabil, se aștepta și la un cadou gros. Cînd a văzut articolele mi-a zis: „Prost ești, băi băiete, dar m-ai făcut și pe mine să îmi pierd timpul! Pleacă și lasă-mă în pace!”.
Profesia m-a dus prin locuri minunate, de la brațele, bălțile și lacurile Deltei noastre, în lungul Dunării, pe plajele noastre, la Marea Neagră și Adriatica. Am lucrat și am petrecut timpul în aceleași bărci cu oamenii locurilor. Am văzut că nu eram singurul prost. Peste tot pe unde am lucrat am dat de oameni descurcăreți și șmecheri, dar și de proști. Întotdeauna proștii erau cei care făceau toate treburile ca la carte. Nu o luau pe scurtătură, nu improvizau, nu „băgau din burtă”. Mai rău, nici nu furau (se zice „nu completau”). Am preferat să stau și să lucrez cu ei, cu proștii, probabil dintr-un instinct de turmă.
Sfîrșitul anilor 1990 a fost extrem de dur pentru cei care încercau să facă o carieră în cercetare în România. Cu un salariu mediu lunar de sub 30 de dolari era imposibil de rezistat. Evident, trebuia să muncesc și în alte părți – ceea ce și făceam, fără regrete. Dar faptul că nu am plecat din domeniu i-a făcut pe cei mai mulți dintre cei din jur să gîndească (dar deja măcar nu mi-o mai ziceau): „E prost, ce să-i faci... măcar e de-al nostru”.
În 2002 am plecat cu o bursă Marie Curie la Veneția, iar cei mai mulți colegi nu se așteptau să mă vadă revenind în țară. Am lucrat, am învățat enorm – dar anul următor, la finalul perioadei, am revenit. Din nou. De data asta poate puțin mai isteț, pentru că știam că aveam să mă întorc la Veneția pentru o serie de alte colaborări, ceea ce am și făcut, în mod sistematic, pînă în 2008. Dar în final am fost din nou prost. Am crezut că, odată cu intrarea în UE, cercetarea va reveni acolo unde ar trebui să îi fie locul și în România. Mi-am zis că nu pot lipsi să dau o mînă de ajutor la ceea ce trebuie să facem la noi acasă.
De atunci continui să fac numai prostii. Asta și pentru că, atunci cînd faci ceva, nu reușești să fii perfect. Cei care comentează de pe margine văd asta cel mai bine. Și nici nu vreau să învăț de la cei „isteți și descurcăreți”, de la cei care stau în tribune, comentatori atenți și pricepuți la toate. Mai rău însă e altceva. Dacă în ultimii șase ani investiția publică în cercetare a coborît la nivelul James Bond (adică aproape de 0,0 și un pic), dacă au fost călcate în picioare toate promisiunile și acordurile la nivel de țară, încep să mă gîndesc serios: nu cumva o fi adevărată și vorba aia cu „prost să fii, dar să-ți revii”?
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea Stirling, Marea Britanie.