De ce visează românii străinătatea și cum e ea, de fapt
Pe la sfîrșitul anului trecut, am ajuns cumva să fac un fel de corespondențe pe un post de televiziune românească despre ce se întîmplă în Belgia atunci cînd sînt mitinguri sau se întețesc restricțiile legate de COVID. Cînd am intrat prima oară în direct, m-am mirat să văd pe ecran descriptorul – „burtiera”, în termeni de televiziune – de „român stabilit în străinătate”. Ce naiba? m-am mirat. Asta am ajuns? Nu puteau să-mi spună „consultant de comunicare” sau „jurnalist” – ultima, caracterizare perimată, dar, orișicît, precisă și comodă? „Român stabilit în străinătate” e ciudat, din punctul de vedere al televiziunii, ceva ce-ar trebui folosit doar în situații ieșite din comun, cum ar fi atentatele sau catastrofele, cu sensul de „martor ocular”. O televiziune care utilizează eticheta asta într-o știre oarecare sugerează că n-are la fața locului decît o persoană necalificată, își ia informația de unde poate, fără pretenții de profesionalism.
Așa cum se obișnuiește în ziua de azi, dacă tot m-am mirat, am făcut-o pe Facebook. Un prieten a avut un comentariu interesant: „N-ai înțeles. Îți dai seama ce aspirație e asta din punctul lor de vedere, «stabilit în străinătate»?”. Am stat și m-am gîndit: ciudat, dar, da, s-ar putea să fie așa pînă la urmă. La o dată ulterioară, cînd am intrat din nou în direct să spun ce și cum cu un protest de aici, am rugat televiziunea să-mi spună „consultant de comunicare”. Denumire care arată că am de-a face cu informația, mă prezintă ca pe o persoană credibilă. Producătoarea cu care eram în contact mi-a mulțumit și așa a făcut. O dată, fiindcă de două ori, în același calup, am fost iar „român stabilit în străinătate”.
Televiziunile românești fac lucruri trăsnite, dar și trăsnăile au sens. În cazul de față, se leagă de, presupun, des pomenitul în acest număr al Dilemei vechi „miraj al străinătății”. Sînt vremuri în care România arată din nou, în mai mare măsură decît alte dăți, ca o pușcărie. Pierderea speranțelor politice, claustrofobia dată de izolarea COVID și îngrijorările economice fac străinătatea mai dezirabilă, o cale de scăpare ipotetică, un vis. Televiziunea respectivă avea pînă la urmă dreptate. Dintr-un anumit punct de vedere, „român stabilit în străinătate” e cumva o meserie, un rang social, mai interesant și impunător decît „consultantul”.
Drept pentru care mulțumesc frumos de „burtieră”. Dar, în realitate, e mai complicat. De aici, de la Bruxelles, „românii stabiliți în străinătate”, mai precis în acest oraș, se văd, previzibil, în multe feluri. Instalatori, consultanți, lobbyiști, funcționari europeni, politicieni – ca să enumăr cîteva cunoștințe. Nimic ieșit din comun, metafizic, legat de faptul că sîntem aici și nu mai sîntem acolo. Nu știu exact ce simt instalatorii, funcționarii și politicienii pe care îi cunosc, dar presupun că simt cam la fel cu mine: o anumită satisfacție legată de o alegere existențială făcută la un moment dat, dată de ceea ce e mai bine aici, dar și de faptul că ai fost capabil de un salt geografic mai complicat decît pare, în primul rînd în sens administrativ. Însă nimic triumfal, nici o senzație definitivă, cathartică. Nu „m-am realizat”, n-am ajuns în Mecca, știu pur și simplu că vom mai sta la Bruxelles cîțiva ani, din motive ca școala copiilor și contracte. După care mai vedem. Poate Qatar? Poate Africa? Sau Bruxelles în continuare?
Toate lucrurile astea sînt, în definitiv, banale. Și-atunci, de ce e străinătatea un „miraj”? Păi, simplu, fiindcă românii visează. Și visează fiindcă România oferă mai puține posibilități de acțiune. Dacă tot vorbim de visul străinătății, e cinstit să vă spun cum se văd, de la Bruxelles, „românii stabiliți în țară”. Cei pe care îi cunoaștem bine sînt admirabili. Mulți continuă să facă jurnalism, contra unor satisfacții materiale și morale minime, și nu fiindcă sînt incapabili de altceva, ci fiindcă sînt încăpățînați în dorința lor de a face o lume mai bună. Alții, văzuți de la distanță, pe Facebook, sînt exasperați, pătimași, încrîncenați pentru niște motive care nu ar cere atîta energie și atîtea sentimente – dar într-un mod care îți stîrnește respect, mai degrabă. Un soi de romantism. Mai sînt unii, puțini, cărora viața le-a limitat opțiunile și au ajuns să facă lucruri pe care în urmă cu zece ani le-ar fi detestat, pentru a trăi. Dar toate aceste categorii au un numitor comun: un anumit gen de presiune. Românii „dinăuntru” sînt inevitabil apăsați de situații fără ieșire ca gradul de analfabetism funcțional, incompetența politicienilor, dificultățile economice, bădărănia semenilor și așa mai departe. E clar de ce, pentru România, străinătatea e un vis definitiv, un punct terminus, și nu o situație de viață, contingentă ca toate situațiile de viață.
Poate că sînt mai puțin sensibil la „miraj” din motive personale. Am plecat din România în primul rînd pentru școala copiilor, iar apoi, ca s-o spun drept, fiindcă mă cam plictiseam. Aveam o existență confortabilă în București, dar nu-mi mai prea rămăsese nimic de dovedit, mie însumi sau altora. Sînt mai curios de felul meu și mai dispus la schimbări, mi-am întors viața cu susu-n jos de cel puțin două ori, în trecut, atunci cînd am luat în brațe jurnalismul deși trebuia să fiu inginer și atunci cînd l-am lăsat pentru consultanță și antreprenoriat, fiindcă nu îmi mai oferea nimic. Sînt convins că astfel de lucruri li s-au întîmplat și altora. Plecarea ca ultimă soluție, atunci cînd ai ajuns într-o fundătură existențială și ai dificultăți mari, e probabil o situație mai puțin frecventă. Îți trebuie „mușchi” morali și intelectuali ca să poți pleca. Dacă îți merge foarte prost în țară, șansele tale nu sînt foarte mari nici în afară, decît în cazuri în care în țară ai fost victima unui concurs de împrejurări nenorocit. Presupun că ăsta e numitorul comun al străinătății, diasporei sau cum vreți s-o numiți, trăită pe propria piele: un „mai bine” relativ, contingent, la timpul prezent. Consumat în fiecare zi, cu încîntare, curiozitate și surpriză. Dar tocmai de aceea, deloc final și extatic.
Iulian Comanescu este consultant de comunicare. Trăiește la Bruxelles și lucrează pentru oameni și instituții din sfera publică europeană.
Foto: Bruxelles (wikimedia commons)