De ce vedem meciuri - Dietetica lui Robinho

11 iulie 2012   Tema săptămînii

După excesele cinematografice de la TIFF, pasiunea pentru filme a fost anesteziată (temporar!), iar EURO 2012 m-a ajutat să trec pieptiş la a doua mare patimă, pe care o împărtăşesc cu 50 de milioane de italieni: meciurile de fotbal.

Squadra Azzurra, ce surpriză, în ciuda dezastrului din finală! Au „înflorit“ steagurile pe balcoane şi s-au declanşat dezbaterile lungi, în care foşti fotbalişti analizau chestiuni de vitală importanţă, cum ar fi dacă portarului Buffon îi bătea sau nu lumina reflectoarelor în ochi, şi comentau ore în şir, desenînd pe coli de hîrtie toate posibilele scheme de joc pe care le avea la dispoziţie Marele Cesare Prandelli (îndoiala era aceeaşi, de fiecare dată: va alege 4-3-1-2?).

Mă fascinează dragostea necondiţionată a italienilor pentru „calcio“: 15.000 de persoane nu mai au un acoperiş deasupra capului după cutremurele din Emilia Romagna, stau în corturi, unde e soare şi la umbră, dar nici lor nu le-a păsat de nimic, timp de o lună; au cerut televizoare ca să se poată uita la EURO 2012. Cînd Monti l-a primit în vizită la Roma pe Hollande, la conferinţa de presă jurnaliştii italieni ascultau în căşti Italia-Croaţia şi au urlat toţi la unison la golul lui Pirlo, silindu-l pe inflexibilul premier să-i explice lui François că „E meci, joacă Italia...“.

M-am relaxat privind geometriile trasate de fotbalişti pe gazon şi m-au încîntat golurile-scamatorie (Welbeck, Balotelli, Ibrahimovici). Am rămas uimită că şi-a revenit spaniolul Torres, pe care îl credeam defunct. M-am distrat la Germania-Grecia (Deutschland über Hellas), m-am pregătit de meciuri ca şi cum m-aş fi gătit să ies în oraş, am ascultat imnurile (Balotelli D’Italia!), am „învăţat“ steagurile. M-am simţit încurajată, ca jurnalist, de prostiile pe care le spuneau comentatorii italieni şi de modul greşit în care pronunţau aproape toate numele. Mi-am invitat prietenele acasă, chiar dacă nu le interesau meciurile; eu comentam pase şi scheme, ele se mirau de cîţi fotbalişti mişto sînt pe lume, Doamne, uite ce sexy e Carroll, ce s-a îngrăşat Rooney, ce bărbat bine e Löw, Mexès sigur e gay, vai ce ornamental e ăsta, cum îl cheamă? Van Persie, ziceam eu...

La meciuri, am superstiţiile mele, care mă ajută să fac ordine în haosul din jur: de cîte ori atingea balonul Daniele De Rossi, de la AS Roma, le trimiteam SMS-uri prietenilor cu „Forza Roma!“. Rîdeam cu gura pînă la urechi, involuntar, de greşelile grosolane, criticam tacticismele excesive, pretindem goluri şi-i lăudam pe cei care se sacrificau pentru echipă, făceam crize de nervi cînd rata pacostea de Balotelli, cînd Cassano aţipea şi alerga cu o viteză de un kilometru pe oră (urlam „De ce nu ai rămas în vestiar“?!), puneam pe scenă psihodrame cînd pierdeau echipele cu care ţineam, şi ţineam în fiecare zi cu o altă echipă, după context, mă supăram pe cine scuipa şi înjura pe teren, mă îndrăgosteam de cine gîndea înainte de a pasa (Montolivo!), vorbeam cu fotbaliştii de pe micul ecran în limbi străine, inclusiv în spaniolă, pe care nu o ştiu bine (que pasa?, puta madre!...), sau în germană, pe care nu o ştiu deloc (dasforaibertripluştecher...).

Am abandonat ultimul roman al lui Franzen ca să (re)citesc Meciul meu, autobiografia lui Carles Puyol, şi Manifestul fotbalist al lui TRU (în versiune cronicar sportiv), am devenit maniacală şi cumpăram în fiecare zi La Gazzetta dello Sport, vorbeam cu „les Bleus“, „la Roja“, „British Lions“, „Squadra Azzurra“ şi „folha seca“, cu jalnică regularitate, lucru pe care ceilalţi din familie îl considerau dezagreabil, făceam terapie de grup cu prietenii străini care aveau echipe la EURO 2012 şi care îmi trimiteau în fiecare zi revista presei sportive din ţările lor de baştină.

Mă agasa oricine schingiuia Squadra Azzurra, m-am dat în vînt după „Panenka“ lui Pirlo în meciul cu Anglia (a „Pirlesque“ touch of class), mă uitam cu gura căscată cum Diamanti despica în două meciurile, mi-a plăcut (malgré moi) Rusia lui Arshavin, m-am ataşat de Stekelenburg (de cînd joacă la AS Roma), aveam senzaţii de jenă la toate interviurile, mă înduioşam cînd vedeam cum ieşeau portarii aiurea, la cules de căpşuni, ţineam lecţii de filozofie despre Planeta Fotbal, pretindeam de la arbitri echitate pe terenul de joc, căutam echipa perfectă şi debutantul perfect, colecţionam statistici, îmi plăceau cursele bezmetice de la o poartă la alta, ceream respect pentru adversari, îmi făceam semnul crucii la începutul meciurilor, mă gîndeam la onoarea vîrfurilor de atac din Peninsula Iberică, aveam sentimente de milă pentru învinşi şi ridicam pretenţii la revanşe, am avut surprize şi deziluzii fantasmagorice, am încercat să mă vindec de ideile preconcepute şi să mă debarasez de locurile comune.

La mine, cu fotbalul, totul devine emoţie, şi asta mi-a plăcut să fac, preţ de o lună. Acum voi trece din nou la filme, dar numai pînă începe Olimpiada de la Londra... Şi uite aşa, tot înainte, ca în deviza pionierilor!

P.S. Este evident că titlul îi este dedicat lui Alex, care nu s-ar fi uitat la EURO 2012...

Dana Enulescu este jurnalistă şi microbistă.

Mai multe