De ce valul uriaş? De ce acum?

Exasperat de luările de poziție extreme din spațiul public, în septembrie, cînd lumea întreagă vorbea de numărul uriaș al celor care ajungeau zi de zi în Europa fie fugind de război, fie căutînd o viață mai bună, am căutat să înțeleg ce e cu acești oameni. Cine sînt, de unde vin, ce vor de fapt și de ce acum? După o tură de 6000 de kilometri prin Europa, după zile și nopți petrecute alături de ei, am găsit o parte din răspunsuri.

În primul rînd, criza migrației nu a început acum. Sînt ani de zile de cînd sute de oameni ajung pe pămînt european în ambarcațiuni improvizate, aproape morți după călătorii extrem de riscante. Ani de zile, insula italiană Lampedusa, de pildă, a primit mii de refugiați din nordul Africii și Orientul Mijlociu, oameni care își luau lumea în cap, sătui de conflicte, sărăcie și nesiguranță.

Ceva s-a întîmplat însă în acest an: un concurs de împrejurări a făcut ca o altă rută, mai sigură decît cea prin Lampedusa, dar în trecut mult mai scumpă, să devină în doar cîteva luni o alternativă posibilă pentru sute de mii de oameni care doreau să ajungă în Vestul bogat al Europei. Este vorba de ruta balcanică: Turcia-Grecia-Macedonia-Serbia-Ungaria-Austria-Germania.

Să le luăm pe rînd. Pe fondul escaladării conflictului din Siria, care a început în 2011 și a crescut treptat în intensitate, Turcia a devenit principala țară de refugiu pentru sirienii alungați de război. Treptat, misiunile diplomatice ale celorlalte state în Siria s-au închis, astfel că, după ce taberele de refugiați din Iordania și Liban s-au umplut pînă la refuz, Turcia a devenit singurul vecin al Siriei care încă îi mai putea primi pe fugari. Controlul la frontiera Siriei cu Turcia a fost mult simplificat încă din anul 2014, astfel că milioane de sirieni, dar și irakieni, se varsă în bogata Turcie a lui Erdogan în ultimii doi ani.

În primăvara acestui an, „sultanul“ Erdogan realizează, pe de-o parte, că țara lui răsuflă greu cu milioanele de refugiați aflate deja de ani buni pe teritoriul ei și înțelege, în același timp, ce carte uriașă are de jucat la nivel politic: Europa e la mîna lui, așa că slăbește, după unii intenționat, puterea pazei de coastă turce, permițînd astfel unui număr imens de oameni să plece spre insulele Greciei, pe un traseu mult mai ușor și mai ieftin decît aventura spre Lampedusa.

Grecia, în genunchi din punct de vedere economic, se vede brusc în fața unui tsunami de oameni care bulversează turismul șic din insule, spre disperarea localnicilor și a europenilor cu chef de vacanță.

Încet-încet, problemele din insule se mută pe continent și marile orașe grecești sînt inundate de refugiați care-și caută mijloace de subzistență. Europa începe să vorbească despre această uriașă criză, liderii politici iau poziție, iar cancelarul Merkel – cu gîndul la forța de muncă ieftină care să dea un brînci economiei în stagnare a statului german – își aunță disponibilitatea de a primi un milion de refugiați.

Din ce în ce mai mulți refugiați iau calea Germaniei, plecînd din Turcia spre Europa visurilor lor. Grecia realizează, în același timp, că tratatul de la Dublin nu lucrează deloc în favoarea ei în această situație: potrivit documentului, un refugiat ajuns pe teritoriul Uniunii Europene, odată identificat și amprentat într-un stat, dacă-și caută azil în alt stat și nu-l primește, este repatriat în țara în care a fost înregistrat, nefiind posibilă repatrierea nici unui om care fuge dintr-o zonă de conflict. Înspăimîntați de gîndul că s-ar putea trezi cu sute de mii de refugiați refuzați de alte state, grecii slăbesc și ei pînă la eliminare controlul la frontiere, atît la cele de intrare, în insule, cît și la ieșire, în special cea cu Macedonia, următoarea țară de pe ruta balcanică.

Confruntată cu un număr-record de dosare penale pentru trafic de persoane și pentru trecere frauduloasă a frontierei, cu poliția slăbită dramatic după luni de zile de vînat grupuri de migranți prin munți, Macedonia își schimbă legea. Realizînd că nu poate fi decît o țară de tranzit, Macedonia permite grupurilor de refugiați să traverseze țara legal în cel mult 72 de ore, chiar și în lipsa documentelor de călătorie valabile, cu condiția plății integrale a biletelor de tren sau autobuz.

Odată cu această decizie, ruta balcanică s-a ieftinit cu cîteva mii bune de euro, costul călăuzelor pentru tranzitarea Macedoniei, un nou imbold pentru cei alungați de-acasă de război sau pur și simplu în căutarea unei vieți mai bune.

Serbia, următoarea țară de pe traseu, a înțeles importanța momentului pentru parcursul ei pe drumul spre statutul de membru UE și s-a deschis în fața valului de refugiați, oferindu-le acestora logistica necesară pentru tranzitul spre Vest.

Ungaria a fost, în iulie, pur și simplu ocupată de refugiați. Numărul u­riaș al celor ajunși la granițele Ungariei sau în gara Keleti din Budapesta a dat peste cap țara pentru aproape o lună, pînă cînd autoritarul Viktor Orbán a pus piciorul în prag: a construit un gard pe toată lungimea frontierei cu Serbia, în­chizîndu și ermetic statul în fața migranților.

După incidentele de la Roszke, migranții au înțeles că Ungaria trebuie ocolită și au ales Croația și Slovenia pentru a ajunge în Austria și apoi în Germania, visul celor mai mulți dintre ei.

Cine sînt migranții?

Despre sutele de mii de oameni ajunși de departe pînă în inima Europei se pot spune multe, dar nimic general valabil. Sînt, în egală măsură, refugiați din calea războiului și migranți economici. Sînt oameni înspăimîntați de ororile războiului din Siria, Irak, Afganistan, Somalia, Nigeria sau Myanmar, de nesiguranța și pericolele din aceste țări în haos, dar și oameni din țări sigure, dar sărace, vrăjiți de bunăstarea Vestului, care au ales să meargă cu valul spre salariile mari din Germania sau țările scandinave.

Există între refugiați și o elită intelectuală, fără doar și poate. Oameni plini de consistență, educați, calificați, specializați, oameni care gîndesc liber. Am cunoscut artiști, atei, oameni care, fugind de război, au scăpat și dintr-o pușcărie ideologică. Dar am văzut și mulți, foarte mulți oameni care păreau complet dezorientați și care, în puținele vorbe pe care le puteau spune într-o altă limbă decît cea maternă, vorbeau despre banii Vestului, despre ajutoare sociale și despre bunăstarea care abia îi așteaptă odată stabiliți undeva în Europa civilizată. Vor fi, probabil, dezamăgiți, chiar dacă, într-o primă fază, Vestul va fi generos cu ei.

Unde a greșit Europa?

Liderii UE au rămas pînă foarte recent într-o contemplare a crizei refugiaților, ba chiar au încurajat într-o primă fază migrația, ajungînd apoi să realizeze că sînt complet depășiți de situație – cazul Merkel. A durat aproape un an de cînd ruta balcanică a devenit autostradă pentru refugiați pînă cînd liderii europeni au hotărît să acționeze concret și la sursă: abia în noiembrie au decis să trimită trei miliarde de euro Turciei, pentru a-l ajuta pe Erdogan să le ofere refugiaților sprijinul de care au nevoie acolo. În același timp, și Grecia va beneficia de niște fonduri suplimentare pentru înregistrarea și procesarea migranților. Nu se știe cînd, deocamdată.

Pînă la primăvară, iarna este sin­gu­rul lucru care oprește, temporar, fluxul de refugiați către Eu­ro­pa. Ruta balcanică este greu de parcurs cînd afară e frig, plouă sau ninge. Cu războiul din Siria ajuns într-o nouă etapă, mult mai atroce odată cu intervenția Rusiei și a altor state europene în frunte cu Franța, este însă ușor de intuit că, la primăvară, coastele Greciei vor fi din nou pline de veste de salvare de la cei scăpați din cîte-un iad și care se îndreaptă cu toții spre raiul libertății, siguranței și al bunăstării în euro.

După ce demența a lovit în plin la Paris, este clar că Europa trebuie să facă ceva mai mult în această privință. Așa cum e mai bine să ai o sută de vinovați în libertate decît un nevinovat la închisoare, e mai bine să faci tot ce poți pentru a-i ajuta pe acei oameni să se salveze, însă riscul terorist în Europa este acum mai mare ca oricînd. Acestea sînt cele două fețe ale problemei de care orice măsură viitoare a UE trebuie să țină cont.

Ovidiu Vanghele este senior editor la EurActiv.ro.

Foto: I. Moldovan