De ce slugărnicia este o formă de necunoaștere

În România, odele aduse conducătorilor au tradiție veche. S-au conturat într-un mod vizibil în timpul dictaturii lui Carol al II lea, iar de atunci putem spune că fiecare regim a avut aplaudacul lui. În timpul lui Gheorghiu-Dej îl putem aminti pe fostul președinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, care în anii duri ai stalinismului publica o carte de versuri Cîntec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, iar în timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu pe poetul Adrian Păunescu, la fel de generos în poezii omagiale. Fenomenul slugărniciei față de regimul românesc dictatorial sau autoritar a fost însă unul extrem de extins în rîndul intelectualității, taxat exemplar de către Virgil Ierunca în Antologia rușinii, la fel cum a făcut-o mai tîrziu și Lucian Boia în Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 1950, ambele lucrări publicate la Editura Humanitas.

Lingușeala față de un regim controversat nu intră în specificul național, ține mai degrabă de slăbiciunile naturii umane. Peste tot în lume întîlnim cazuri de intelectuali de un talent remarcabil care se vînd din te miri ce motive politicului. Un exemplu despre care am citit recent este regizorul rus Nikita Mihalkov, care, într-un manifest publicat în anul 2000 (Manifesto of enlightened conservatorism), în timpul ascensiunii politice a lui Vladimir Putin, al cărui susținător fervent este, scria următoarele: „În fiecare perioadă din istoria Rusiei există pagini albe și pagini negre. Nu putem și nu vrem să ne împărțim, să ne asociem cu unele, în timp ce le repudiem pe altele. Aceasta este istoria noastră! Victoriile ei sînt victoriile noastre, înfrîngerile ei sînt înfrîngerile noastre“.

Așa cum explică Fiona Hill, unul dintre cei mai buni experți americani în spațiul ex-sovietic, în lucrarea sa, Mr. Putin, Operative in the Kremlin, declarațiile regizorului rus au venit ca o prelungire la încercarea lui Putin de a reabilita rolurile lui Lenin și Stalin în istoria Rusiei. Ambele personaje au mult sînge rusesc pe mîini, dar fac parte din istoria lor și au clădit pe mai departe un stat puternic rus.

Este un fragment scurt, dar cît se poate de elocvent în a arăta cum intelectuali de top se prostituează moral în slujba unor lideri autocrați, propunînd publicului o formă de împăciuitorism nociv a istoriei prin împletirea binelui cu răul.

Lingușirea conducătorului iubit e un fenomen global și nici măcar nu aparține regimurilor totalitare. Același tip de compromis îl întîlnim și în democrații, unele de tranziție, cum a fost a noastră, sau în cele puternic consolidate.

Ce e paradoxal în toată această poveste este că, deși asupra trecutului aplicăm un aparat critic sănătos, prezentul reușește să corupă sau să fascineze cu aceeași forță. Greșelile trecutului ne dezvoltă anticorpi pentru a nu le mai repeta? Niciodată.

După căderea oficială a comunismului în 1989, toți președinții României s-au bucurat în continuare de aplaudaci fără spirit critic. De ce oare se întîmplă acest lucru? Rețeta coruperii morale într-un sistem totalitar era simplă: odele aduse conducătorului sau partidului iubit aduceau beneficii financiare și ascensiune profesională. Fără acest tip de compromis reușeai cu greu să supraviețuiești. Demnitatea se păstra cu costuri uriașe: sărăcie, excludere profesională și socială, ba chiar deveneai o țintă a hărțuirilor din partea sistemului represiv. Dar în democrații, ce îi face pe publiciștii intelectuali, pe jurnaliști sau chiar pe activiștii civici să renunțe la spiritul critic și să devină simpli transmițători ai mesajelor politice ale liderului pe care îl susțin? De ce se lasă orbiți de către un vremelnic și controversat lider politic?

Abia acest mister cred că este o provocare în a fi dezlegat, iar pentru asta probabil este nevoie de explicații interdisciplinare. De ce orbește puterea? – ar putea oricînd deveni o lucrare riguroasă de cercetare pentru un psiholog cognitivist care înțelege în profunzime biasurile de selecție informațională cu care operează orice creier uman, nevoile umane, dar și controversele ce țin de etică și filosofie.

Un lider politic la putere ajunge să controleze posturi atractive în aparatul de stat și nu puține au fost cazurile în care, după lungi ode aduse în mass-media, respectivele personaje au fost numite în posturi bine remunerate în diplomație, în instituții culturale sau chiar au fost așezate pe locuri eligibile pentru Parlamentul European. A meritat să-l lauzi pe Traian Băsescu pentru ca apoi să obții un post de europarlamentar cu uriașe beneficii financiare, călătorii și oportunități diplomatice timp de cinci ani, cît ține un mandat? Pentru unii a meritat compromisul.

Merită să lucrezi o viață în trustul lui Dan Voiculescu și să manipulezi zi-lumină, iar la finalul programului să știi că un salariu mult peste media pieței îți intră lunar pe card? Pentru unii merită compromisul, ba chiar ajung să creadă în mod sincer că este validă cauza pentru care luptă. Iar Antena 3 nu este singurul exemplu de televiziune angajată politic. Inclusiv actualul președinte Klaus Iohannis are aplaudacii săi, la alte posturi TV.

Merită să lauzi partidul de la guvernare, iar la un moment dat favoarea să ți se întoarcă, iar acel partid să te numească șef la televiziunea publică? Pentru unii a meritat compromismul, iar dacă îi întrebi frontal de ce au făcut acest lucru, oricînd găsesc explicații de dezvinovățire. Banii sînt ochiul dracului, nu cred că suportă multe nuanțe acest unghi al dezbaterii.

Pe lîngă acest troc rudimentar, în România merită atenția o altă subramură, una care ține mai degrabă de naivitatea personajului. În sistemul nostru de învățămînt, care niciodată nu a trecut printr-o reformă profundă, noile descoperiri ale științelor cognitive nu și-au găsit locul și nici nu au avut parte de popularizarea necesară. Indiferent ce ascensiune academică sau performanțe jurnalistice ai, dacă nu înțelegi cum îți funcționează creierul, cum ajunge el la erori de interpretare, cum selectează în mod subiectiv numai informația care îi este pe plac, ca să-i confirme biasul, și cum ocolește informațiile care stîrnesc mici conflicte interne etice, atunci nu o să ajungi niciodată la adevăratul spirit critic. Românii, în marea lor majoritate, aplică în mod eronat ideea de spirit critic. Nu știu să l definească.

Spirit critic nu înseamnă să pui toate armele pe un partid politic, iar prin contracție să elogiezi un altul, pe care îl percepi mai bun, nu înseamnă nici alegerea necondiționată a răului cel mic, ci să reușești să-ți analizezi în mod critic alegerile pentru care militezi public. Dacă ai ales să susții un lider politic, arătă-mi că opțiunea ta nu va ocoli rațiunea, portretizîndu-l și prin compromisurile sau defectele sale. Ar fi un bun exercițiu pentru a mai decongestiona atmosfera publică, mult prea creionată în maniheismul alb-negru și aproape de negăsit în mass-media.

Pe de altă parte, nu putem să nu observăm trend-ul global care transformă presa într-un veritabil actor politic. În SUA, unde există un sistem politic bipartid, nu de puține ori am auzit interpretarea: Fox News este un post al republicanilor, așa cum CNN este eminamente un post liberal. Biasurile sînt aproape asumate și le cunoști înainte de a deschide televizorul.

Ba chiar putem observa că, atunci cînd Opoziția nu mai are puterea de seducție necesară, publicațiile New York Times sau Washington Post reușesc o opoziție mai puternică la președintele Donald Trump decît o fac politicienii democrați. Principiul neutralității, cultivat în spiritul sobru al britanicilor, a devenit un arhaism demn de muzeul presei. Nimeni nu-l mai respectă.

Același lucru se întîmplă și în România, dar diferența nu o face opțiunea politică asumată de post, ci calitatea actorilor implicați. Aici este, în fapt, cea mai mare problemă a presei românești. Dacă în America sau în Europa civilizată există criterii profesionale puternice de selecție pentru cei care ajung să facă agenda publică, în România funcționează numai contraselecția. La nivel de performanțe profesionale, care ar fi corespondentul românesc al jurnalistului de la Washington Post, Bob Woodward, specilizat din anii ’70 în culisele Casei Albe, indiferent de profilul președintelui? Să cultivi o viață surse în jurul Administrației Prezidențiale, care îți deschid ușile instituției, fără a deveni un soi de purtător de cuvînt prezidențial, ba din contra, să conturezi critic toți președinții care ți-au trecut sub pix, este un mister profesional pe care 30 de ani de democrație românească încă nu l-a deslușit. Cum reușește oare legenda vie a Washington Post acest lucru? 

Sidonia Bogdan este jurnalistă.