De ce sînt sceptic

Am avut norocul să urmez un liceu umanist şi să absolv secţia de limbi clasice a unei universităţi româneşti. De aceea, mă simt şi mă consider un cetăţean corect educat şi instruit, perfect capabil să înţeleg resorturile europenităţii şi, deopotrivă, ale românităţii mele. 

Exerciţiul, timpuriu şi continuu, al învăţării limbilor europene clasice, greaca şi latina, m-a condus la conturarea unui tipar de gîndire, a unei scări de valori şi a unui orizont conceptual specific, pe care le socotesc superioare intelectualmente celor rezultate din alte mecanisme educaţionale. De aceea deplîng şi resimt ca pe o pierdere personală declinul accentuat, poate chiar falimentul definitiv al învăţămîntului clasic în România. Ştiu că acest declin este mondial şi că are cauze multiple, unele obiective, dar mai ştiu şi că în multe părţi (SUA, Anglia, Olanda, Austria, Germania, Polonia...), contramăsurile instituţionale de protecţie sînt mult mai viguroase şi mai consistente. Dar nu despre cauzele acestui declin şi despre eventuale „contramăsuri“ doresc să vorbesc, ci despre „vinile“ noastre proprii, ale celor „de meserie“. Căci nu trebuie să ne facem iluzii în privinţa unei reacţii oarecare din partea oficialităţilor de la orice nivel ar fi ele! La acest palier, cel al „politicilor educaţionale“, bătălia este de mult pierdută. 

Sînt de părere că statutul jalnic al studiilor clasice pune în evidenţă dimensiunea şi tipologia imposturii academice din România actuală. În liceu, în universitate, în academie sau în biserică, acolo unde studiile clasice ar trebui protejate şi cultivate, peste tot constaţi acelaşi dezastru, adică dezinteres, populism, superficialitate, „vînare de vînt“! Membrii generaţiilor care mai purtau încă pecetea formării liceale interbelice, în care limbile clasice ocupau un loc central, care-şi formaseră gîndirea prin lectura analitică a textelor lui Cicero, Tacitus, Titus Livius, Plutarh sau Thukidides, au ieşit de mult din sfera decizională. Au rămas să decidă „pedagogii“ şi „didacticienii“ de profesie, preocupaţi de decenii de „implementarea“ în licee şi universităţi a tot felul de programe de „educaţie pentru viaţă şi pentru piaţa muncii“, în care tot felul de pedagogii generale şi speciale, psihopedagogii şi didactici, mai recent şi „abilităţile informatice“, îşi iau partea leului, pentru studiul limbilor clasice nemairămînînd timp! Imensă reţea de interese cu noduri în guverne, parlamente, universităţi şi inspectorate şcolare, lobby-ul pedagogilor „de profesie“ este atotputernic, pe cînd cel al clasiciştilor... nu există! 

Nu au fost eliminate în ultimii ani pe nesimţite şi cu nesimţire criminală în programele de studiu ale studenţilor şi masteranzilor de la facultăţile de filologie orele de latină, pentru a lăsa loc „orelor“ noastre şi alor noştri? Adică materiilor „interdisciplinare“ fictive, găunoase şi fără perspectivă, propuse însă de componenţii găştilor care ne aleg şefi de catedre, prodecani sau decani, o dată la patru ani? În fond, de ce ar ajunge pînă la urmă studenţii noştri să ştie mai multă latină decît ştim noi, filologi, filozofi, teologi, istorici, arheologi şi ce-om mai fi noi, specialişti de doi bani, cu doctorate măsluite şi cu avansări aranjate pe „autostrăzile“ marilor filiere naţionale sau pe „cărările“ micilor mafii locale? Cum ar arăta studiul intens sau măcar cultivarea formală a limbilor clasice la universităţi recente, de două parale, la care şefii de catedră, decanii şi prodecanii, rectorii şi prorectorii n-au apucat să se facă cunoscuţi ei înşişi dincolo de bornele «municipiului» natal, dar îşi întocmesc pe site curricula bombastice?

Nu predau la facultăţile de filozofie, de decenii, istoria filozofiei antice şi medievale „profesori“ care nu cunosc gramatica elementară a limbilor latină şi greacă? Ce mai poţi să spui cînd citeşti cu stupoare în curriculum-ul unui „profesor“ recent declaraţia că ar stăpîni „pentru nevoile cercetării“ latina şi greaca, deşi ştii bine, fiindcă ţi-a fost elev, că n-are habar nici măcar de conjugarea verbelor regulate din cele două limbi clasice? 

Nu vezi la tot pasul „persoane publice“ împăunîndu-se ridicol cu citate clasice trunchiate sau scîlciate, în căutarea disperată a unei legitimări a vidului şi imposturii? 

Dar Academia Română? A auzit cineva de vreo cît de mică iniţiativă, de un cît de vag gest de îngrijorare în ultimele decenii faţă de declinul studiilor clasice în România? În fond, în această Academie Română, născută cu peste 150 de ani în urmă sub autoritatea latiniştilor ardeleni T. Cipariu şi A. T. Laurian, mai există vreun membru clasicist de formaţie? Şi apoi, cu tot respectul, cîţi dintre membrii actuali înţeleg ceva din gramatica latină, ca să nu mai vorbim de subtilităţile stilului clasic? Mai este atunci de mirare că o mare parte a establishment-ului universitar-academic actual cultivă o cultură „naţională“ etnocentrică şi precară, fără rădăcini şi fără orizont… Cine să le mai spună „în lături“ impostorilor tracomani din ce în ce mai agresivi şi mai „credibili“ pentru publicul larg înrobit televiziunii? 

Să mai vorbim de cele patru sau cinci catedre de specialitate din cîteva mari universităţi ale ţării? Cît de vizibile sînt acestea, cu membrii lor timoraţi şi prinşi în mecanismul degradant al supravieţuirii academice, la „mila“ unor senate mai mult sau mai puţin binevoitoare, dominate de o gîndire mercantilă („Nu aveţi studenţi!“)? 

Societatea de Studii Clasice din România mai există ea oare? Care îi este activitatea? Cine o conduce? Revista editată de ea, prestigioasă cîndva, Studii clasice, mai apare? Unde se difuzează?

Paseiştilor ca mine le mai rămîne doar regretul nostalgic după un tip de spaţiu public în care citatul clasic să nu mai fie scîlciat la tot pasul. Nu afirma cu morgă, în urmă cu cîteva luni, la radio, un ilustru „filozof“ contemporan că Dura lex sed… dura., sub încuviinţarea slugarnică a moderatorului preocupat să îi servească mereu mingi potrivite la fileu „dlui profesor“? Nu citeşti, vai, atît de frecvent, în prefeţe la cărţi academice, publicate la fel de fel de edituri mai mult sau mai puţin universitare, prezentări neruşinat-elogioase în care se arată că autorul respectiv tocmai şi-a susţinut teza de doctorat cu distincţia magna cum laudae? Nu auzi mereu la intonarea imnului academic „Gaudeamus“ încheierea triumfală semper sint in flores? Chiar dintre cititorii de bună credinţă ai acestor rînduri, cîţi sînt cei care nu pot sesiza unde se află greşeala de gramatică latinească din banalele exemple de mai sus? 

Aceştia fiind, cum vom putea evita ineluctabila decizie falacioasă: ce nu înţelegem ne irită. Ce ne irită este inutil. Latina ne irită. Latina este, deci, inutilă. Ergo: latina trebuie să dispară.   

Eugen Munteanu este profesor la Facultatea de Litere și director al Centrului de Studii Bilbio-Filologice "Monumenta linguae Dacoromanorum" al Universității Al. I. Cuza din Iași; visiting professor la Institutul de Romanistică al Universității din Viena, director al Insitutului de Filologie Română Al. Philippide și președinte al Asociației de Filologie și Hermeneutică Biblică din România. Ultima lucrare publicată: Lexicologie biblică românească, Humanitas, 2008.