De ce se piaptănă baba cînd țara arde

Un articol de pe site-ul Ouest-France mi-a reamintit, zilele trecute, cît de important este, totuși, ca baba să nu renunțe să se pieptene cînd țara arde. „După videoclipurile postate de Emmanuel Macron pe Snapchat, TikTok și Instagram, menite să răspundă întrebărilor pe care francezii le au despre vaccinare, a mai rămas o întrebare, una fără răspuns, care încă face furori pe Internet: ce marcă de tricou purta șeful statului? Chestionați de jurnaliștii de la Ouest-France, cei de la Palatul Élysée au spus că nu doresc să comunice cu privire la acest subiect.”

Sînt oameni care ar găsi articolul frivol. Cum adică să arunci în derizoriu o problemă atît de serioasă precum vaccinarea? Alții l-ar putea interpreta ca pe o denigrare, o ironie la adresa președintelui Franței și la inițiativa acestuia de a-și convinge cetățenii de importanța vaccinării. Dar mai sînt și cei care, pur și simplu, ar zîmbi. Aceia știu cu ce se mănîncă „la joie de vivre”.

Ce este această bucurie de a trăi? Este o superficialitate? O ignorare a problemelor și o îmbătare cu apă rece? Sau este ceva mult mai profund, o reală contragreutate pe care o poți pune pe cîntar cînd lucrurile nu merg așa cum trebuie?

În lucrarea sa, publicată în 1710, Teodiceea, seria de eseuri despre care se spune că l-ar fi inspirat pe Voltaire cînd a scris Candide, Leibniz avansa ideea „relativității răului”, afirmînd că ființa umană devine hipersensibilă cînd vine vorba de suferință. Avem tendința să remarcăm mai abitir lucrurile care nu merg decît pe cele care merg, iar momentele de bine nu doar că sînt date uitării în clipa în care ni se întîmplă un pocinog, ci sînt și complet neconștientizate în timpul trăirii lor.

Bunăoară, nu vom trece niciodată pe catastif zilele în care sîntem sănătoși, dar momentele de boală le ținem minte cu acuratețe, le trăim acut, atît fizic, cît și psihic. Căci doar cînd suferim ne gîndim (cu tristețe!) la zilele cînd nu sufeream, conștientizînd fericirea doar la timpul trecut.

Totuși, se întreabă Leibniz, dacă am pune într-o balanță toate momentele cînd ne merge bine cu toate momentele cînd nu ne merge chiar așa de bine, nu vom observa oare că acele momente de fericire (neconștientizate ca atare la vremea lor) sînt mult mai numeroase decît cele în care sîntem nefericiți?

Bineînțeles, relativizînd răul, Leibniz nu-i neagă existența, definind răul prin „suferința inocenților”, însă vede în „rău” mai degrabă un instrument prin care putem accede spre conștientizarea binelui, binele fiind, în esență, calea spre progres. Dacă Dumnezeu ne-a creat imperfecți, afirmă Leibniz, asta nu înseamnă că nu ne-a dat șansa să devenim perfecți, răul fiind lecția din care putem învăța să conștientizăm binele și, conștientizînd binele, să minimalizăm răul.

Precum acei oameni care, înțelegînd cu adevărat experiența răului, ajung mai apoi să trăiască cu mult mai intens fiecare moment de bine, ca și cum traversarea unei suferințe le-a dat puterea de a înțelege care e, de fapt, esența reală a vieții. Pura bucurie de a trăi.