„De ce scrii?”
Încep parafrazînd un clasic, pentru că, nu-i așa, orice eșec este unic în felul lui. M-am tot gîndit la asta încă de cînd am fost invitată să scriu pentru acest Dosar: de ce? Poate pentru că în ultimul timp am fost cam expusă, cu și fără voia mea, de ce nu aș putea scrie la o adică și despre eșec? Poate pentru că, să fac o glumă proastă, pe mine scrie mare eșec (pe lîngă reproducere, feminin și feminism, și alte isme și reuri care mi s-au lipit de nume de-a lungul timpului). Oricum, a vorbi despre eșec văd că, mai nou, a devenit o modă și că se țin chiar și ateliere de eșec (?!). Eu însămi, nu cu mult timp în urmă, invitată de echipa simpatică de la Decît o revistă la DoR live, m-am dat mare specialistă în teoria eșecului și am vorbit despre asta. Am fost surprinsă și șocată totodată că oamenii au mai și rîs. Cu mine, sper, nu de mine.
Pînă cînd am decis să-mi îmblînzesc natura mea dedată eșecului și să scriu despre asta, recunosc că eram foarte stînjenită. Țin minte cum, la primele scrisori de refuzuri de la diferite grant-uri, mă gîndeam: Doamne, bine că nu am spus nimănui de aplicație. Sau, în anii în care aveam cîte o carte și se dădeau premii, îmi impuneam să nu-mi pese și nu mi păsa. Mai puțin anul ăsta, cînd nu mi a mai mers lupta de autoconvingere. Dar asta nu-i nimic. Ce mă sperie acum cel mai tare este că, atunci cînd se anunțau cîștigătorii a ceva, gîndul meu era: bine că nici măcar nu am trimis, că sigur nu eram printre ei. Următorul pas a fost să aberez în teorii de genul: nu e important CEL mai bun, important este să existe buni. Că na, printre buni, măcar teoretic, eram și eu. (Citesc acum un text recent din The Guardian al Elenei Ferrante care spune că nu suportă împărțirea în cîștigători și învinși, cîtă dreptate are.)
Cînd am decis ca în cartea pe care am publicat-o în noiembrie 2017 să ating și problema eșecului – o făcusem, de fapt, prima oară prin 2010, într-un perfor-mance colectiv la Centrul Național al Dansului din București, cînd am făcut un poem dintr-o mizerie de stenogramă cu Vântu și o scrisoare de refuz de la nu știu ce fundație, pe care l-am citit purtînd un body de blană al Mădălinei Dan (mersi, Mădălina, că mi-ai îngăduit, am fost superbă) – nu era chiar așa fancy să vorbești despre asta. Ba, dimpotrivă, feeling-ul meu era că se mergea pe următoarea filozofie: oh, dar nu da importanță, a fost un accident, nu contează, mergi mai departe, nu vrem să auzim, nu ne interesează, le avem și noi pe ale noastre. De altfel, toată viața mea mă păcălisem cu un rahat de citat pe care mi-l scrisesem pe toate caietele, jurnalele, pereți: „Dacă ai cîștigat, continuă, dacă ai pierdut, continuă“ (sau invers, mă rog, irelevant, același drac). Acum s-a schimbat foaia: în teoria gîndirii pozitive, trebuie să te confrunți cu eșecurile, să vorbești despre ele, să le alinți, să le sufli în fund și așa să treci mai departe. Aproape că e îngrijorător dacă nu ai un eșec cu care să te lauzi, cum naiba o să evoluezi?
Este o întrebare de care rîdem cu toții cu superioritate. Și eu am rîs și i-am transmis celui care o punea: hai, lasă-ne. Dar la un moment dat am început s-o pun și eu. Am făcut multe interviuri cu scriitori de-a lungul timpului și uneori, cînd simțeam eu că merge, poc, dădeam cu întrebarea asta (ultimele victime, Bogdan Coșa și M. Duțescu, dar nici ei nu au răspuns pe bune, oricum era o discuție informală, la Arad, nu se pune, băieți, vă prind eu altă dată la cotitură). E o întrebare grea, cea mai grea poate, ca să răspunzi pe bune trebuie să te uiți adînc în tine și să fii pregătit pentru tot soiul de răspunsuri, uneori și pentru unele care ar putea să nu-ți convină tocmai pentru că îți fut imaginea și poate chiar și stima de sine. Răspunsul la „De ce scrii?“, pentru că asta e întrebarea, poate fi și jignitorul „pentru bani“, vanitosul „pentru glorie“, narcisicul „pentru admirație“ etc. Normal că mi-am pus-o și mie. În nenumărate rînduri. Și știu și care e răspunsul pe care nu l-am spus nimănui, mi se părea că nu e niciodată momentul potrivit. Acum sigur nu e, dar dacă tot aștept momentul potrivit, este posibil să rămîn cu confesiunea vieții intactă și să nu mai am ce face cu ea.
Așadar, scriu ca să fiu iubită. Scrisul meu vine dintr-o perioadă așa de cruntă, în care eram atît de singură, în care totul era în neregulă cu mine, de la cum eram eu, cum mă purtam, ce făceam, ce vorbeam, pînă la chiar motivul pentru care eram. Mă simțeam, așa cum numai un adolescent poate s-o simtă, un eșec. Învățam bine – am prieteni acum care mă șicanează: premianto! –, dar și ăsta era un rol, o mască în spatele căreia să mă ascund, eu, eșecul de mine. Eram un sac gol, mă simțeam nu doar singură, dar și abandonată, neiubită, cînd m-a îmbrățișat cineva prima dată de drag, și asta s-a întîmplat tîrziu, tîrziu, m-a bușit plînsul pentru că eu nu eram făcută pentru îmbrățișări. Nu scriam despre asta. Abia tîrziu am făcut-o. Poate, dacă aș fi făcut-o atunci, la 14 15 16 ani, mi-ar fi fost bine mai curînd. Așadar: de ce scriu? Scriu ca să fiu iubită. Ca să am prieteni. Ca să vă placă de mine și să mă înconjurați cu afecțiunea voastră. Ca să mi demonstrez că nu sînt un eșec. Și nu sînt. Oh, mă scuzați, confesiunile nu pică niciodată prea bine, hai, luați cu un pahar de apă, dar concluzia e alta: nu ar trebui să fiu lăsată să (mai) vorbesc despre eșec. Pentru că, pînă acum cel puțin, scrisul mi-a adus ceea ce mi-am dorit: iubire, prieteni, afecțiune. Nu a eșuat. Dar asta este și sabia (mea a) lui Damocles: oare cînd o să scriu prost, pentru că nu o să scriu toată viața bine, sau cînd n-o să mai scriu deloc… o să vă pierd pe toți?
Elena Vlădăreanu este scriitoare și jurnalistă. Cea mai recentă carte publicată: Bani. Muncă. Timp liber (Nemira, 2017).