De ce (să) nu plecăm din ţară?

16 martie 2010   Tema săptămînii

Un bun prieten, plecat deja de mulţi ani din ţară, îmi scrie întrebîndu-mă dacă mai locuiesc prin România sau nu. Este reacţia sa la faptul că nu i-am răspuns la mesaje de cîteva săptămîni. Aproape în acelaşi timp sînt întrebat dacă vreau să scriu, pentru Dilema veche, un text în care să explic de ce mai sînt şi români care (încă?) nu au plecat din ţară. În urmă cu doar cîteva zile, am rediscutat cu Mălina, soţia mea, dacă plecăm sau nu. Ce să răspund Dilemei vechi? Că nu-mi dau seama de ce nu am plecat? Sau o să fiu oare în stare să mă distanţez de propria situaţie şi să discut despre cazul României, la modul general? Aceasta este dilema personală cu care începe acest text.

Altfel însă, nu am obiceiul de a întîrzia să răspund la un e-mail. Pînă va apărea acest număr din Dilema veche, îi voi fi răspuns lui Sorin că nici de astă dată n-am decis să plecăm, ci doar am fost prins cu mai multe hîrtii de făcut, cu deszăpezirea sisifică a zăpezii depuse de plug în spatele maşinii mele (da, nici acum în România nu trece nici o maşinuţă să ia zăpada rămasă în urma plugului), că fiind vacanţă am profitat de ocazie să fac şi ştiinţă, şi cercetare, pentru care am acumulat bani în restul timpului, că aşa-i la noi (nu, noi nu avem nici birourile vestice, nici resursele lor, nici acces la granturi, nici telefon de serviciu ca în sectorul privat, nici bonuri de masă, nici măcar telefon în birou, dar ni se taie din salariu că sîntem „bugetari“) şi apoi am fost pur şi simplu plecat departe de calculator, de Internet, prin alte lumi, neromâneşti.

Cine a plecat, de ce şi cum

Povestea asta cu timpul e de fapt între cele mai complicate poveşti româneşti. Mulţi dintre noi muncesc atît de mult timp, încît nu mai apucă să se gîndească dacă nu cumva ar putea avea, cu acelaşi efort, parte de ceva mai bun. Alţii întîlnesc prieteni care le spun că, pentru cît lucrează aici, ar putea să cîştige de două-trei ori, poate chiar de patru-cinci ori mai mult prin Spania sau Italia, ţări unde oricum veniturile nu sînt tocmai mari. E adevărat că şi pretenţiile legate de output sînt ceva mai mari, dar asta e altă mîncare de peşte.

De fapt, aşa a şi început relativ recenta migraţie românească: dezamăgire, efort nerecompensat, informaţie despre alte orizonturi şi, apoi, reţele de migraţie.

În anii 1990, dezamăgirea a fost aproape unanimă. Aşteptările postdecembriste erau cel puţin optimiste şi părea că doar zeflemeaua ar putea fi potrivită celui ce ne spusese că sîntem proşti şi că trebuie să treacă 20 de ani ca să ne dezvoltăm. S-a dovedit că „oracolul“ cu pricina era la rîndu-i optimist şi probabil că îşi merita zeflemeaua, ce e drept, din altă direcţie: prezisese recuperarea decalajului în doar 20 de ani.

Mai tîrziu, primul guvern „de dreapta“, condus de un ardelean care şi astăzi consideră că a fost un prim-ministru excepţional, a eşuat în a gestiona recesiunea şi a lăsat impresia unui haos şi mai accentuat. Între timp însă, oamenii se schimbau tot mai mult: burse, schimburi cauzate de „ajutoare“ şi înfrăţiri i-au făcut pe din ce în ce mai mulţi să afle despre o lume unde, cu mai puţin timp petrecut muncind, dar mult mai serios, poţi să îţi satisfaci mult mai multe nevoi.

Din ce în ce mai mulţi şi-au încercat norocul în alte părţi. Au văzut că într-adevăr acolo timpul petrecut muncind e mai scurt (datele Eurostat confirmă de mai mulţi ani acest lucru), iar condiţiile de muncă sînt mai bune.

În ciuda stereotipurilor mediatice, „căpşunarii“ erau mai bine educaţi, mai calificaţi, mai avuţi decît media populaţiei. Majoritatea celor ce au plecat, mai ales pînă la jumătatea anilor 2000, nu erau dintre cei mai săraci. Dimpotrivă. Evident că există şi excepţii, aşa cum există şi oameni cu puţină şcoală între miliardari. O media neprofesionistă va avea tendinţa să îi înfăţişeze pe aceştia la nesfîrşit. În absenţa altor informaţii, vei tinde să crezi despre cei care migrează că sînt mai degrabă nişte amărîţi, alungaţi din ţara lor de sărăcie sau de dorinţa de a cerşi şi fura prin locuri mai curate.

Cu timpul, din ce în ce mai mulţi au plecat. Motivul era simplu: informaţia era din ce în ce mai accesibilă. Apăruseră „reţele de migranţi“. După cum zice colega mea Monica Şerban, pionierii migraţiei descoperiseră o nişă ce li se potrivea şi au spus prietenilor şi rudelor că pot şi ei să facă acelaşi lucru. Fie că a fost vorba de Canada, Spania, Italia, Statele Unite, informaţia despre aceste noi Eldorado a circulat rapid, de la individ la individ. Studenţii au aflat despre burse masterale, doctorale, postdoctorale şi apoi despre cele pentru licenţă şi chiar pentru liceu. Absolvenţii au identificat unde este cerere de lucru pentru calificarea lor.

De ce nu au plecat toţi?

Decizia de a emigra este una dificilă. Nu e suficient să fii nemulţumit că lucrurile merg prost acolo unde eşti, nu este suficient să ştii că în alte părţi se cîştigă şi se trăieşte mai bine, nu este suficient să ştii că în alte părţi se pot învăţa mai multe lucruri şi că lucrurile pe care le ştii şi îţi place să le faci sînt cerute şi apreciate de societatea respectivă. Mai sînt îndoielile peste care trebuie să treci. Dacă aici va fi mai bine imediat după ce plec? Ce se întîmplă cu prietenii şi cu rudele pe care le las în urmă, oare e înţelept să renunţ de bunăvoie la protecţia oferită de integrarea în reţeaua socială locală? Oare e bine să plec dintr-o cultură pe care o cunosc şi să risc cîţiva ani de învăţare şi adaptare la regulile unei societăţi mai altfel?

Cei care emigrează primii sînt de regulă mai deschişi la schimbare, mai moderni. Migraţia, fie ea şi internă, darămite internaţională, presupune asumarea unor riscuri importante. A pleca dintr-un loc familiar şi a te aventura în unul nou înseamnă să părăseşti căile bătute, să recurgi la inovaţie. Pentru o societate mai degrabă tradiţionalistă, precum România, o astfel de opţiune este greu de făcut. Ce te faci însă dacă ai deja cîteva milioane de precursori? Ce te faci însă dacă 1.000.000 au bătut deja drumul către Italia şi alţi 850.000 cel către Spania? Cifrele amintite constituie aproximări ale rezidenţilor români din cele două ţări în 2009, şi reprezintă doar unele dintre estimările fluxului de migraţie românesc. Ele sînt însă în concordanţă cu alte estimări şi informează asupra ordinului de mărime al fenomenului migrator, argumentînd singure asupra dispariţiei parţiale a barierei avîntării în necunoscut.

Şi drumul către alte destinaţii este deja deschis. Sînt surprins de cîţi colegi sau foşti studenţi români descopăr aproape zilnic prin cele mai diverse universităţi europene.

Toate acestea elimină acel obstacol amintit mai sus şi care a fost important în trecut: reţeaua de prieteni este de acum disponibilă în comunităţile româneşti din ţările de destinaţie.

Pentru mulţi există însă alte obstacole: copii de vîrstă şcolară greu de mutat într-un sistem educaţional organizat adesea pe o logică altfel decît prăfuita şcoală românească; părinţii şi bunicii care au nevoie de asistenţă şi nu pot fi lăsaţi singuri în ţară; vîrsta care începe să ridice probleme în cazul schimbării locului de muncă; poziţia relativă în ierarhia socială, ca o extensie a spuselor lui Ion Creangă despre fruntaşi şi codaşi, în care „altă ţară“ înlocuieşte „oraş“ şi România devine „satul tău“. Pentru aceştia din urmă, a emigra poate fi comparat cu transferul de la campioana României la fotbal, unde eşti titular, în liga a doua din Belgia, unde trebuie să pui osul la treabă pentru a juca cîteva minute la final de meci.

Privind către viitor

Au trecut aproape şapte zile de cînd am scris începutul acestui text. A trebuit să mă opresc în ziua respectivă şi să mă apuc de altceva. După aceea au venit peste mine diverse alte chestii multe şi mărunte. Am citit acum şi pare că am rezolvat dilema personală de care pomeneam în debut. Între timp, am reîntîlnit prieteni dezamăgiţi de cum arată România. Am reluat întrebarea despre a pleca sau a rămîne. Unii vor pleca. Alţii deocamdată vor rămîne, vor deplînge starea societăţii. Se vor izbi de visele luptei martirilor cu himerice purpurii, de cifre aruncate în presă ca să sune bine, dar fără analize prealabile (15.000 de specialişti şi maximum 300 de parlamentari vor restructura 100.000 de locuri de muncă, arătînd populaţiei cît de pricepuţi sînt românii), vor scrie despre ratările României, vor spera că şi la noi va fi mai bine, se vor bucura de poziţia privilegiată din societate. Fiecare după puteri, după buget, după gusturi.

Un prim scenariu extrem spune că vom pleca toţi. Dezvoltarea transporturilor ne va facilita transferul, cererea de forţă de muncă din Vest şi condiţiile mai bune de viaţă ne vor atrage ca un magnet, prezenţa masivă a românilor prin alte părţi ne va face să ne simţim oriunde ca acasă, în limba noastră, iar toate acestea vor ofili plăpînda speranţă că aici va fi vreodată mai bine. Nu ştiu dacă şi pentru cine un astfel de scenariu este pesimist, însă este puţin probabil să se realizeze. Este greu pentru ţările de destinaţie să absoarbă rapid un flux migraţional atît de mare, aflat şi el la concurenţă cu alte fluxuri est-vest şi sud-nord similare. Pe de altă parte, o plecare masivă ar scădea costul proprietăţilor, făcîndu-le atractive, ar creşte salariile celor cît de cît calificaţi ce rămîn în urmă, ar face ţara să fie atractivă. Un prieten irlandez îmi spune că s-a străduit cîţiva ani să găsească loc de muncă pentru a se reîntoarce în Irlanda. Atunci cînd plecase era o ţară săracă, din care fugeau toţi.

Alt scenariu extrem spune că deficitul de populaţie va fi asigurat de venirea de personal înalt calificat, occidental. Băştinaşilor rămaşi prin România le vor reveni muncile slab calificate. Cu un sistem de învăţămînt cel mult modest ca performanţă şi o societate oricum slab instruită şcolar, probabil că statutul de colonie ni s-ar potrivi ca o mănuşă.

Scenariul optimist spune că vom reuşi să atragem emigranţi deopotrivă înalt calificaţi, cîştigînd din integrarea experienţei şi calificărilor acestora, dar şi în meseriile mai slab calificate. Românii rămaşi în România vor avea şi ei salarii mari, vor merge cu toţii la şcoli de bună calitate, societatea va produce creiere strălucite, iar o parte dintre ele vor fi alese drept parlamentari.

Scenariul cel mai probabil este undeva între cele de mai sus. Eu sper să fie mai apropiat de cel optimist. Pînă atunci însă mai e mult de trăit, mai e mult de muncit, iar a arunca mereu vina pe politicieni pentru starea ţării nu constituie altceva decît o piedică în calea schimbării: aceştia arată exact la fel ca restul societăţii, cea de care fug zilnic, în Vest, cîteva zeci de migranţi. „Sistemul“, cel pe care dăm de obicei vina cînd ceva nu merge, este făcut tocmai din cei asemenea nouă, cei care am rămas în ţară…

Bogdan Voicu este sociolog la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii.

Mai multe