De ce pleacă experții?

Despre datele demografice ale migrării spre Occident s-a vorbit foarte mult. Despre cauze, de asemenea, cei mai mulți explicînd brain-drain-ul prin care trece România de ceva vreme mai ales din perspectivă economică. Totuși, mai greu de explicat este comportamentul celor aflați la jumătatea vieții, cu locuri de muncă mai bine plătite, cu un stil de viață cu satisfacții (achiziții de bunuri, concedii, consum de produse mai bune, domiciliul asigurat ș.a.m.d.), care se hotărăsc să emigreze, deși nu-i mai împinge vreun motiv legat de accesul la resurse financiare. Putem intui că au așteptări pesimiste privind evoluția lucrurilor în țară sau că au insatisfacții la un nivel superior al motivațiilor. Personal, m-aș gîndi și la mult prea prezentele incompetență și impostură, de care ne lovim cu toții aproape zilnic. De ce sînt ele așa de răspîndite la noi?

Printre multele lucruri pe care le țin minte din studenție de la profesorul Vintilă Mihăilescu este și acela că „necesitatea pîrleazului” este un „dat” cultural al nostru, al românilor. Ca mijloc de trecere a gardului, pîrleazul poate fi acceptat în context, deși el nu este o poartă, nu este o deschidere „îndreptățită”, ci o improvizație. Extrapolînd, avem un dar de a găsi mijloace, fără a fi neapărat legitime, prin care să ne descurcăm și să trecem limitele. Poate că faptul că pîrleazul ni se pare ceva normal ilustrează toleranța ridicată față de, să-i zicem, „mica delincvență”.

Revenind la omniprezența imposturii în societatea actuală, discuția poate fi fundamentată pe teza „pîrleazului”. Dar nu numai. Dacă resimțim frustrare din cauza imposturii, este o reacție emoțională normală, strîns legată de moralitate. Dar, trebuie spus răspicat, ne enervează nu atît impostura, cît „instituționalizarea” ei. Și aici mă refer la faptul că e omniprezentă (avem cu toții exemple din cotidianul nostru, din păcate), dar și că există mecanisme de a se perpetua și dezvolta. Există „rețete” cum să devii vreun potentat al vremii, cu diplome și certificate de competențe obținute pe scurtături, fără exigențele îndeobște acceptate. Există persoane și instituții care îi ajută pe cei porniți pe un astfel de drum, iar „evaluatorii” performanțelor sînt din același aluat. Se poate argumenta folosind paradigma instituționalismului (știu că este desuet să vorbești în astfel de termeni, dar valabilitatea teoriilor acestora nu s-a șubrezit chiar atît de mult).

● Dependența de cale, „prezentul este consecința trecutului”. Păi, să ne gîndim la mecanismele prin care aparatcik-ul Pauker/Groza/Dej/Maurer ș.a.m.d. a generat „noile” elite ale anilor ’50. Oribilele fapte ale „epurării” au avut consecințe tragice nu numai acolo și atunci, ci pe termen lung (trăim aceste consecințe și acum). Ia gîndiți-vă cu cine au fost înlocuiți dascălii, medicii, preoții, muzicienii, scriitorii, cu toții, și gîndiți-vă dacă acești înlocuitori erau la același nivel sau doar impostori.

● Formalizarea unor organizații prin care să se formeze impostorii. Printre cele mai mari rele ale acelor vremuri a fost și „universitatea populară”. Alături de „școala de partid”.

● Formalizarea unor mecanisme de promovare a impostorilor. Ia gîndiți-vă ce șanse avea un bun profesionist să devină directorul acelei fabrici/instituții unde lucra. Sau, dacă devenea, dacă acest lucru era determinat de competențele sale profesionale sau de cele de accedere în partid.

Aceste mecanisme, să nu ne mire, s-au perpetuat după 1989. E suficient să vezi anunțurile pentru locuri de muncă mai bine plătite la instituții de stat. Analizați la rece condițiile de admitere, de desfășurare a concursului, bibliografia pentru concurs. Veți vedea că pentru posturi de ingineri la o autoritate în tehnologie se cere cunoașterea cuvînt cu cuvînt a unor texte de lege. Pentru un post de IT se cere un „Certificat de competențe de lucru cu calculatorul” pe care, bag mîna-n foc, nici un brainiac din Pipera, Copou sau alte cartiere corporatiste din orașele mari nu îl deține, nici nu ar considera că are de ce. Adică un mare softist la o mare companie nu e „competent” pentru a deveni IT-ist în vreo agenție guvernamentală sau minister. Știu un caz de filolog care a trăit vreo patru ani la Londra, respins cu nota 3 și ceva la un minister. La testul de limba engleză, nu vă mirați. Omul nu a depus contestații. Acum e în Praga, la o mare corporație. În sfîrșit, sînt convins că avem cu toții exemple de acest fel. Or, dacă acest lucru este valabil la ministere, mi-e cam frică să-mi imaginez ce fel de competențe sînt necesare pentru accederea într-o organizație politică.

Cum se poate diminua fenomenul? Cum faci reformă instituțională? Cu alte instituții mai puternice. De la lideri la practici, impostura ar trebui blamată și incriminată cu intransigență. Nu e loc de pîrleaz aici. Altfel, să nu ne mire că vedem mici Gheorghiu-Dej printre potentații zilei cerînd cu impertinență alte întrebări la conferința de presă, comunicate anacronice ale academicienilor speriați de undele care exista de cînd universul, agramați pe ecran, făcători de politici fără viziune. Ceea ce e foarte dificil. Dar, altfel, impostura rămîne omniprezentă și nu există competența de a ignora consecințele ei. Pînă atunci, evident, vom fi martorii migrării în masă.

Radu Mălureanu este sociolog.