De ce nu se înțeleg economiștii noștri între ei?

De fiecare dată cînd mă gîndesc la confrații mei economiști îmi aduc aminte de cățeii, jucării din pluș, pe care îi țineau concetățenii noștri în continuarea banchetei din spate a Daciei de familie. Circulam adesea cu autobuzul și mă distram urmărind cum în locul respectiv se afla invariabil un asemenea cățel care mișca permanent din cap. Probabil că aveau un arc în loc de gît, pentru că, din inerția mișcării mașinii, pur și simplu dădeau permanent din cap, dînd impresia că se bucură. Mă gîndeam că cineva a dorit să-și bată joc de acești oameni, oferindu-le ocazia de a pune în spatele mașinii un animăluț care părea să spună un permanent „da“, bucuros, fericit. Legam această imagine, a prostului gust definitiv, de faptul că și stăpînii acestor căței semănau cu jucăriile lor, spunînd un „da“ permanent și continuu, mimînd bucuria în fața unui regim atroce care îi înzestrase, după ani de așteptare, cu o mașină proastă, posesoare de cățel cu atitudine conformistă. Era un fel de „da“ etern, un semn al umilinței infinite în fața unui regim apăsător.

Am început discuția despre economie și economiști cu această amintire pentru că marele pericol al economistului ca om, ca specialist, este acela de a se îndepărta de știință și de a intra în rolul cățelului despre care vorbeam. Se întîmplă asta pe fondul apropierii tradiționale a economistului de omul politic. Aici este o mare alianță care funcționează mereu în defavoarea adevărului științific. Oamenii politici au tendința de a crede că deciziile lor pot modela oricum realitatea, cîmpul economic. Or, nu este așa. Realitatea economică funcționează după legi proprii, iar decizia politică, de cele mai multe ori, perturbă sistemele economice, neținînd cont de modul de acțiune al acestor legi. La întîlnirea cu politicianul, economistul are tendința de a da din cap, asemenea cățelului din Dacie. Este un pericol, acesta al anexării științei de către politică. Avînd în vedere importanța științei economice și a economiei, aceasta a fost o tendință permanentă, istorică. Efortul politicii și al omului politic este acela de a arăta că el este cel care modifică lumea și nu știința economică, cu regulile și restricțiile sale. Transformarea științei economice într-o anexă a acțiunii politice se poate produce foarte ușor, dacă vom ține seama de interesele de carieră și de ordin material pe care le poate dezvolta politica, o activitate umană legată de gestiunea și distribuirea puterii. În context, amintim conduita prezentă a Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză. Economiștii teoreticieni, dar și practicieni sînt pur și simplu uluiți de modul în care această instituție modifică prognozele de creștere economică pentru economia noastră. De fapt, ei nu sînt decît o agenție guvernamentală care face ceea ce spune guvernul. Dacă de la guvern li se dictează o prognoză de creștere de 4%, atunci vor publica această cifră. Dacă li se va cere să o modifice la 5%, atunci vor anunța această ultimă cifră.

Nici chiar economiștii nu sînt cu toții de acord că servesc o știință. Cei mai mulți cred că adevărul său științific, fiind unul probabilist, poate fi interpretat oricum. Se întîmplă asta pentru că știința economică „nu poate aspira la precizia și la universalitatea științelor naturale“ (Robert Skidelsky, „Căderea imperiului economiștilor“, Dilema veche, nr. 807, 8 august 2019). Cei mai mulți cred, ca și oamenii politici, că doar decizia lor poate modela după bunul plac realitatea economică. Nu au o viziune istorică și uită mereu că omul și comportamentul uman nu au fost încă înțelese de către știință „în termenii unui principiu universal“ (op. cit.).

Neștiința de carte este un alt motiv pentru care economiștii noștri nu se pot înțelege. Este greu să te pricepi la toate, iar tentația amestecului amatoristic este una foarte mare. De aceea am văzut specialiști în microeconomie care se pronunță pe probleme de macroeconomie sau oameni ai finanțelor pronunțîndu-se pe probleme de politici monetare. Macroeconomia în sine (cea mai apropiată de politică) este un cîmp al tuturor posibilităților de exprimare și implicare. Există oameni cu un bagaj de cunoștințe precar, care au învățat pe de rost cîteva corelații, cel mai adesea de tip keynesian, și care au impresia că știu cîte ceva despre mersul lucrurilor. Așa cum spunea și Keynes, pentru că tot a venit vorba, un economist trebuie să posede o combinație rară de însușiri, el trebuie să fie din toate cîte puțin. Un bun economist trebuie să înțeleagă istoria, antropologia, matematica. El trebuie să fie cîte puțin din toate și, pe ansamblu, mai mult decît toate acestea. Dacă în medicină specializarea medicilor a devenit cu timpul una foarte clară, în știința economică mai este mult de lucrat la acest capitol.

Un alt motiv pentru care economiștii români se contrazic este unul simplu – nu avem un învățămînt economic performant. Cei mai mulți sînt foarte înguști. Nu văd mersul lumii și nu știu ce înseamnă progresul social. Nu avem o școală de economie, care să producă economiști și nu posesori de creion chimic după ureche. O școală de economie românească nu s-a dezvoltat niciodată de-a lungul timpului. Cu toate eforturile noastre de a oferi un nume sau altul atunci cînd vine vorba despre istoria gîndirii economice românești, nu putem evita sărăcia din domeniu. Ce vreau să spun este că dacă în istorie îl avem pe Iorga, în sociologie îl avem pe Gusti, în medicină pe Paulescu (și exemplele ar putea continua), în economie nu avem un asemenea nume.

Pe acest fond, invocat mai sus, un alt motiv de neînțelegere este dat de formația economiștilor români de după revoluție. Există o tendință autohtonă de gîndire a sistemelor și a realității economice, cu adînci rădăcini în moștenirea de tip ceaușist-izolaționist, și o tendință de gîndire a economiștilor formați la școlile de gîndire occidentale, mai ales anglo-saxone. Cea de-a doua categorie vede lumea așa cum este, deschisă, în competiție, orientată spre globalizare și libertate economică, iar prima vede lumea așa cum era în vremea tinereții lor: izolată, închisă, supusă deciziilor centraliste și partidului unic. Or, dacă nu vezi lumea așa cum este, judecățile tale despre această lume vor fi eronate, vor descrie fapte și acte, acțiuni care nu există decît în mintea ta. Mulți dintre economiștii noștri confundă realitatea lumii în care trăim cu utopiile despre care au învățat cîte ceva în prima tinerețe. Socialismul, nici nu mai trebuie s-o spunem, este utopia supremă, foarte iubită de către mulți dintre economiștii români.

Nu avem o școală de economie puternică. Cea pe care o avem își continuă tradiția. Nu-și propune să producă economiști, ci contabili. Programele de învățămînt din facultățile de științe economice au eliminat rapid discipline ca doctrinele economice, filozofia, economia politică, istoria gîndirii economice. Totul se reduce la imperativul practicii și al relației disciplinelor cu practica. Asta nu este rău, avînd în vedere că știința economică este, pînă la urmă, una a unui optim rațional. Numai că absolutizarea acestei tendințe nu aduce în piață oameni cu orizonturi, deschiși, cu o gîndire strategică, adaptată lumii complexe în care acționează. Or, gîndirea unui economist adevărat, a unui decident strategic într-o lume atît de complexă ar trebui să depășească pragurile acestui pragmatism meschin.

Noi, economiștii, avem obiceiul, de la Paul Samuelson împrumutat, să spunem că economia este regina științelor sociale. Nu este o simplă fudulie. Asta deoarece știința economică oferă răspunsuri la o întrebare foarte importantă din viața noastră, a oamenilor, și anume care sînt posibilitățile (în termenii resurselor finite) de împlinire a visurilor oamenilor (în termeni de posibilități infinite)? Faptul că știința economică este chemată să răspundă la o asemenea întrebare îi conferă statutul despre care vorbeam. Poate că ar fi bine ca cei mai mulți dintre noi să-l conștientizeze și să păstreze apropierea de crezul științific. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.