De ce nu putem trăi fără ea

Vi s-a întîmplat să vedeți pe cineva mușcînd dintr-o lămîie și să „vă plouă“ în gură? Ei bine, s-ar putea să pățiți asta doar citind propoziția de mai sus și avînd în minte imaginea. Bebelușii care văd un alt bebeluș plîngînd încep să plîngă și ei, aproape automat. Dacă mergi prin parc și cineva se împiedică și cade în fața ta, tresari necondiționat, de parcă, pentru o clipă, simți durerea celuilalt. Ești într-o zi obișnuită la birou și cineva intră în încăpere extrem de agitat sau nervos – ai mari șanse să simți cum inima ți-o ia la galop și starea celuilalt pune rapid stăpînire și pe tine.

Cum este posibil să rezonăm atît de visceral unii cu ceilalți? De ce emoțiile de toate felurile sînt contagioase? Neuroștiința – această disciplină „punte“ între neurologie și psihologie – ne oferă cîteva răspunsuri surprinzătoare. 

În anii ’80, neurologul Giacomo Rizzolatti și colegii săi de la Universitatea din Parma au descoperit accidental un tip nou de neuroni – neuronii-oglindă. Observau ce se întîmpla în creierul unor maimuțe care priveau pe cineva bînd apă sau manipulînd un obiect și au constatat că există neuroni care se activează la fel cînd maimuța bea ea însăși apă și cînd privește pe cineva făcînd același gest.

Dacă a privi o acțiune și a executa aceeași acțiune activează aceleași părți din creier – pînă la nivel de neuron – la primate, la oameni acest sistem al neuronilor-oglindă este și mai complex. El explică de ce, prin același mecanism, oamenii pot, literalmente, „trăi în mintea altora“, preluînd stări, emoții și intuind gînduri sau intenții nerostite. Această capacitate se numește „empatie“. 

Cînd sîntem mici – pînă la vîrsta de 3 ani –, partea din creier numită „cortex prefrontal“, care se ocupă, printre altele, cu gîndirea rațională, conștientizarea, analiza și ne permite să înțelegem că sîntem ființe distincte de cei din jurul nostru este încă foarte puțin dezvoltată. În schimb, sistemul limbic – zona „emoțională“ a creierului – este extrem de activ încă de la naștere (și, conform ultimelor studii, încă din viața intrauterină). Asta explică de ce bebelușii sînt niște mici experți la interpretarea expresiilor faciale și preiau aproape automat stările adulților care au grijă de ei. Zicala „mamă liniștită“ – „bebeluș liniștit“ își găsește explicații științifice. Neuronii-oglindă ai nou-născuților funcționează la capacitate maximă, fără „cenzura“ minții raționale care nouă, adulților, ne spune ce emoție trăim și că nu toate emoțiile pe care le simțim sînt ale noastre, că multe sînt doar preluate, prin empatie, de la cei din jur. Pînă spre trei ani, ființa umană nu face diferența între sine și alții – s-ar putea spune că ne naștem empatici pînă la identificare cu ceilalți.

Mai mult decît atît, capacitatea noastră pentru empatie, pentru conectare cu alții, este vitală pentru supraviețuire, iar calitatea empatiei de care avem parte în primii ani de viață determină într-o uimitoare măsură sănătatea tuturor relațiilor pe care le construim ulterior. 

Într-o carte fantastică, Teoria generală a iubirii (în original, A General Theory of Love), neuropsihiatrii Thomas Lewis, Fari Amini și Richard Lannon demonstrează, cu argumente științifice solide, că ființele umane au fost create de Natură să trăiască optim numai în conexiune cu alții, niciodată în izolare. Iubirea este cel mai puternic vehicul prin care această conexiune se formează, iar creierele noastre sînt, fizic, „sculptate“ de modul în care am fost iubiți sau alegem să iubim. Empatia este un ingredient esențial în această ecuație.

Bebelușii ale căror nevoi de hrană și igienă sînt îndeplinite, dar care nu primesc nici un fel de afecțiune, pur și simplu nu pot supraviețui. Ne naștem cu o capacitate și deopotrivă o nevoie fundamentală de „acordaj limbic“ cu alte creiere – în primii ani de viață acestea sînt, evident, cele ale părinților noștri. Ne naștem „programați pentru empatie“. 

Cartea poate fi o lectură fascinantă pentru părinți – este una din cele mai clare și frumoase explicații despre de ce echilibrul emoțional al părintelui și modul în care el relaționează cu cel mic au efecte uriașe asupra creierului în formare. În esență, părinții modelează, în toate interacțiunile lor cu cei mici (încă din prima zi), creierul bebelușilor – creînd tipare care apoi durează toată viața. Lewis și co-autorii lui numesc aceste tipare (care se formează inconștient) „atractori“ („attractors“). Sînt niște scheme emoționale care ne fac apoi să căutăm, inconștient, relații cu oameni cu scheme compatibile, ai căror „atractori“ se potrivesc cu atractorii pe care ni i-am creat în fragedă copilărie. Așa se explică de ce unii oameni sînt implicați la nesfîrșit în relații despre care rațional știu că sînt toxice, însă emoțional sînt ca niște compulsii de care nu pot scăpa. Tiparele sistemului limbic sînt dincolo de controlul creierului rațional, oricît ne-ar plăcea să credem că e invers. 

Datorită acestei proprietăți fabuloase a creierului nostru limbic de a intra în rezonanță cu alte creiere (și de a-și schimba structura cînd aceste interacțiuni sînt de lungă durată), partenerii de viață ajung să semene între ei și să se „acordeze“ atît de bine unul la altul încît nu mai e de mirare de ce oameni care au trăit împreună o viață nu reușesc, la bătrînețe, să supraviețuiască dispariției partenerului. Același fenomen de rezonanță aduce lumină asupra magiei vindecării în psihoterapie – e mult prea puțin importantă școala sau tehnica pe care terapeutul o îmbrățișează, dar e esențială relația pe care o creează cu clientul său –, oamenii se vindecă pentru că sistemul lor limbic se „reprogramează“ cu ajutorul unui terapeut empatic și care, el însuși, este extrem de echilibrat și poate fi prezent, conține și susține călătoria clientului de la dezechilibru emoțional la armonie.

Empatia este o capacitate profund umană – poate insuficient discutată și înțeleasă – care face posibile toate interacțiunile noastre unii cu ceilalți – atît la birou, cît și acasă. Lipsa completă a empatiei este considerată o patologie – multe studii sugerează că diverse forme de autism sînt conectate cu dereglări ale sistemului neuronilor-oglindă. A nu putea să intri în rezonanță cu cel de lîngă tine poate deveni un handicap sever în a trăi o viață împlinită, cu relații sănătoase. 

Din păcate, acest subiect este absent (la fel ca toate celelalte legate de au­tocunoaștere) din educația formală. Nimeni nu ne explică cum funcționează e­mo­țiile noastre, care este rolul lor, cînd și cum preluăm emoțiile altora și cum pu­tem gestiona tot acest amalgam emo­țio­nal. Ba mai mult, a arăta sensibilitate emoțională, a-ți exprima prea direct emoțiile, a fi extrem de empatic pot fi considerate slăbiciuni. Nu rareori am auzit părinți spunîndu-le copiilor: „Nu mai plînge, e rușine la vîrsta ta“ sau „Nu mai plînge ca o fetiță“ sau „Ce te smiorcăi atîta, fii puternic!“ 

Faptul că școala ignoră complet acest subiect, iar educația de acasă îl ocolește – deseori din ignoranța noastră, a adulților, sau pur și simplu din disconfortul pe care noi înșine îl simțim în relație cu propriile emoții – face ca mulți oameni să învețe foarte devreme lecția grea a reprimării. Începem să ascundem ceea ce simțim de teamă că vom fi judecați și etichetați drept „slabi“ sau „prea miloși“.

În zona de business, reprimarea este dusă, deseori, la cote greu de imaginat. În cei zece ani de cînd fac training și coaching în companii foarte mari, am întîlnit mii de oameni care se plîngeau că șefii lor nu arată empatie. Cunosc oameni care și-au dat demisia de la un job pentru că se simțeau tratați mai degrabă ca niște cifre dintr-o statistică decît ca niște individualități cu trăiri, speranțe, motivații foarte particulare. Am lucrat de-a lungul timpului cu manageri care, pur și simplu, nu știau cum să își dea voie să fie empatici cu oamenii din echipele lor – teama cea mare fiind mereu că prea multă empatie, prea multă apropiere de oameni va fi interpretată ca lipsă de autoritate. În același timp, un fapt demonstrat de mii de ori este că oamenii sînt mai motivați atunci cînd se simt parte dintr-o echipă, cînd nevoile lor sînt ascultate, cînd individualitatea le este repectată, cînd mediul e prietenos, uman, empatic. 

Empatia e parte din noi și, în același timp, trebuie cultivată conștient. Deseori o confundăm cu mila. Una din autoarele mele preferate – Brene Brown –, sociolog și cercetător care și-a dedicat cariera studiului emoțiilor și al modului în care oamenii pot trăi vieți împlinite, afirma că diferența fundamentală între empatie și milă este aceea că empatia autentică implică vulnerabilitate, pe cînd mila implică o atitudine de superioritate (chiar dacă, deseori, neintenționat). A privi către tristețea altora și a spune „săracul de tine“, a încerca să-i oferi soluții sau să-i dai sfaturi, a trata emoțiile negative pragmatic, ca pe o problemă de rezolvat, nu e empatie. Empatia înseamnă a putea fi alături de cel care trece printr-o suferință fără a judeca, fără a încerca să înveselești, să arăți partea pozitivă, să-l grăbești pe celălalt, să-l împingi să depășească acea emoție. Empatia este conectare, prezență, ascultare.

S-au scris și se vor mai scrie nenumărate cărți pe acest subiect. Știința abia începe să descopere mecanismele complexe ale empatiei și rolul ei fundamental în viețile noastre. Ceea ce știm însă cu siguranță este că, la fel cum înțelegem importanța igienei fizice pentru o viață sănătoasă, la fel ar trebui să înțelegem importanța unei igiene emoționale. Cunoașterea de sine, atenția la propriile emoții, conectarea conștientă cu ceilalți, cultivarea unor relații empatice – toate sînt elemente indispensabile într-o viață trăită cu sens. 

Alis Anagnostakis este trainer, executive coach și specialist în cultură or­ga­ni­za­țio­nală. Și-a dezvoltat propria metodologie de training și a fondat o școală de coaching dedicată managerilor. 

Foto: C. Bumbuţ