De ce nu moare visul american

28 iunie 2023   Tema săptămînii

Nimic nu mai e cum era. În ultimele două-trei secole, totul s-a schimbat pe lumea asta. Sau, mai precis, aproape totul. Căci un lucru a rămas constant, ca un fel de mărturie a unui adevăr care nu a încetat să strălucească: puhoaie de oameni se îndreaptă spre America. Azi, îi zicem „flux migrator”. Din secolul al XVIII-lea încoace, fluxul migrator spre America nu a încetat nici măcar pentru o clipă. Oameni de pe toată fața Pămîntului au vrut mereu să ajungă în America, să locuiască și să trăiască acolo. Chiar și atunci cînd se călătorea greu, căci oceanele care mărginesc America la est și la vest, despărțind-o de cele două mari continente-civilizații, erau cumplit de greu de trecut. Mai apoi, cînd trecerea peste ape a devenit tot mai puțin riscantă, statul american a devenit tot mai restrictiv în privința primirii emigranților. Dar nici obstacolele naturale de atunci și nici barierele birocratice de acum nu au oprit oameni de toate rasele și din toate colțurile lumii să vină spre America. 

Sînt întrebat uneori dacă nu mi se pare că „imperiul american” se apropie de apusul destinului său istoric. Și mi se invocă semne: uite ce decădere a calității oamenilor de stat americani (cum să-l compari pe Donald Trump cu Ronald Reagan, ca să nu merg direct la legendele republicane precum Abraham Lincoln, sau pe Joe Biden cu Bill Clinton, ca să nu merg direct la legendele democrate precum F.D. Roosevelt?), uite ce ravagii fac corectitudinea politică, transgenderismul, woke-ismul și alte tîmpenii de-astea, uite ce lacomi sînt miliardarii lor, uite ce încăpățînați sînt în chestia cu armele deși, astăzi, acel amendament constituțional nu mai are nici o justificare, iar singurul lucru pe care-l produce sînt masacre prin licee și mall-uri, uite în ce hal sînt străzile unor foste bijuterii urbane precum San Francisco, pline de mizeria oamenilor fără adăpost, uite cum s-au retras din Afganistan, uite cum crește China și America stagnează, uite cît de rasiști sînt (asta e cu dublu sens, căci se poate referi la rasismul albilor, dar și la rasismul negrilor), uite cum se diluează pînă spre dispariție însăși fundamentul wasp al civilizației americane, deci ce mai rămîne din America? Etc. Uneori mă avînt și eu să citesc viitorul în semnele istoriei, cu matricea fatală a creșterii și descreșterii imperiilor în cap. Decade America? Poate că da. Unii spun că doar se schimbă. Și, dintre ei, mulți spun că se schimbă în bine. Însă, dincolo de speculații asupra statisticilor, dincolo de experiențele noastre personale, dincolo de suma știrilor (în fine, cît de credibile pot fi știrile azi e altă discuție), e ceva ce se impune ca dovadă supremă pentru mine că America e încă America: fluxul migrator. Deși se spun o grămadă de lucruri rele despre America, mulțimi de oameni se îndreaptă spre acest pămînt și vor să trăiască acolo. Instinctul mulțimii în mișcare minte rar. E ca un fel de busolă. Atrași de ceva ce greu pot numi (în general, zic „viață bună”, dar cît de diferită e „viața bună” de la un om la altul!), indiferenți la cifre și la poziții politice, la ideologii și articole din marile ziare ale lumii, mase întregi de oameni curg spre America. Fără oprire. 

Direcția pe care o indică asemenea instincte colective trainice, care pun în mișcare mase de oameni pe atît de diferiți pe cît pot fi membrii speciei noastre, este întotdeauna un bine. Dacă există o busolă naturală a speciei noastre care nu se înșeală, animalică poate și, de aceea, indestructibilă, aceasta este. Precum alte viețuitoare migrează purtate de un instinct vital anume pentru a supraviețui, așa și oamenii migrează, împinși de același tip de instinct. Sigur, nimic nu garantează că ajungi acolo, dacă ai pornit. Nimic nu garantează că, odată ajuns, va fi așa cum ți-ai dorit. Și chiar dacă e așa cum ți-ai dorit, nimic nu garantează că reușești – oamenii se supraapreciază adesea. 

Acest magnetism al Americii a fost metaforic numit „visul american”. S-a teoretizat mult despre ce-o fi însemnînd asta. S-a evocat faimoasa formulă din Declarația de Independență despre fericire, s-a vorbit, pragmatic, despre prosperitate și despre posibilitatea (încă unică în lumea liberă!) de a face bani mulți relativ repede, muncind pe brînci. S-a vorbit, firește, și despre libertate, despre utopie („utopie realizată” a zis cineva cu gustul paradoxului), despre „înflorirea” sinelui și altele. Dar metafora e metaforă și, cred, dacă vrem să înțelegem bine ce e visul american e nevoie să ne amintim vorba lui Harold Bloom: „Ca teoretician al relației dintre subiect și retorica literaturii înalte, tind să definesc metafora mai degrabă ca pe o figură de stil a dorinței decît ca pe o figură de stil a cunoașterii”. Evident, visul american este, psihologic vorbind, o dorință. O dorință care nu s-a veștejit niciodată în sufletul oamenilor de pretutindeni. Pentru unii a fost un miraj, pentru alții o realitate, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. 

Pe de altă parte, pe măsură de cultura americană a avansat și s-a sofisticat, gîndirea și creația critică la adresa „visului american” au proliferat. Scriitori, filozofi, pictori, muzicieni, creatori de film s-au năpustit asupra „visului american” să-l facă praf. E un mit, adică o minciună – strigă ei, uitînd că mitul nu e niciodată o minciună, ci o poveste. Unii dintre acești critici, însă, în efortul de a demasca (în fine, de a deconstrui, eu am zis de a face praf) visul american, au produs capodopere de o asemenea forță încît au ridicat chestionarea conjuncturală a acestui vis la dimensiunea marilor întrebări existențiale: nu cumva visul american este o specie a nostalgiei Paradisului pierdut, că prea ne-a cuprins pe toți de atîta timp și nu ne părăsește? 

Cît va mai dura magnetismul visului american? Nu știu. Dar atunci cînd fluxul migrator spre America se va opri, va fi semn sigur că visul american va fi murit. Atunci, America va deveni, dintr-un vis, o amintire. Bine-bine, dar cînd? Eu sînt un copil al Războiului Rece, scăpat miraculos de spălarea pe creier antiamericană practicată asupra generației mele, agresiv în vremea comunismului și subtil-intelectual în vremea de după (mai ales sub forma unui fel de „gîndire critică” europeană și nătîngă). Prin urmare, nu cred că visul american va muri în timpul vieții mele. Cît despre ce sa va întîmpla după ce viața mea se va încheia, Dumnezeu cu mila – oamenii vor visa, poate, un alt Paradis. Ironia crudă ar fi ca versiunea actualizată a acelui Paradis pierdut și visat de ei să fie chiar versiunea frumos colorată și înalt tehnologizată a realității pe care am trăit-o în primele două decenii de viață. Atunci, de acolo de unde voi fi, o să-mi spun, parafrazînd o vorbă cunoscută a lui Johnny Răducanu: „Bine că m-am cărat...”.

Mai multe