De ce ne încurcă moștenirea creștină
(…) O etimologie destul de plauzibilă a cuvîntului „Europa“ este de extracție semită. Rădăcina Europei ar fi cuvîntul ereb, care în ebraică însemna „întunecat, apus, seară“. Privind spre Europa de la est de Mediterana, acesta era desigur spațiul de unde venea înserarea, apusul.
Dar probabil că cea mai răspîndită etimologie a cuvîntului „Europa“ este cea de orientare greacă și care ne spune că numele continentului nostru vine din cuplarea a două cuvinte: eurys, care înseamnă fie „larg, care se întinde în lărgime“, fie „vast, ceva care se întinde departe“, și ops, care înseamnă și „a privi în față“, dar și „ochi“. Europa, așadar, pe filiera acestei etimologii, poate însemna cea/cel care are ochi mari, largi – și este preferată varianta identității feminine a Europei mai ales din pricina unui mit, de altfel destul de cunoscut.
În mitologia greacă, la fel ca în cazul multor altor mituri, au circulat diferite variante ale poveștii Europei, dar povestea de bază a fost stabilizată de poeții de la începutul Imperiul Roman, Horațiu și, mai ales, Ovidiu. Europa era o prințesă feniciană cu statut de semizeiță, fiică a regelui Agenor al Tirului. Era, desigur, foarte atrăgătoare, pentru că Zeus, de cum a văzut-o, s-a simțit stîrnit. Ca să o seducă, Zeus s-a transformat într-un splendid taur alb și s-a infiltrat într-o cireadă de bovine pe care Hermes a primit ordinul să o mîne spre plaja pe care Europa, împreună cu alte fetișcane de la curtea Tirului, își făceau veacul. Europa a fost foarte impresionată de apariția taurului alb – puternic, grațios, majestuos, emanînd o forță sexuală copleșitoare. Aproape amețită de tulburare, ignorînd sfaturile prietenelor ei, Europa l-a mîngîiat și, apoi, din mîngîiere în mîngîiere, l-a încălecat. Taurul-Zeus nu a mai pregetat o secundă, s-a aruncat în mare și a înotat cu Europa în spinare pînă în Creta, departe de regatul lui Agenor. Acolo, Zeus a redevenit antropomorf, și-a dezvăluit identitatea și a posedat-o ca un bărbat capabil să devină taur cînd vrea el. Zeus și Europa au avut mai mulți fii, dintre care cel mai cunoscut va fi Minos, acela care îi va ordona lui Dedalus să construiască pentru el labirintul cretan. Europa a devenit, astfel, prima regină a Cretei. Imediat după răpirea Europei, regele Agenor și-a convocat fiii și le-a poruncit să plece în căutarea ei – să nu cumva să se întoarcă în Tir fără ea! Răspîndiți în toate zările, băieții nu au mai găsit-o niciodată și, prin urmare, nici nu au mai revenit acasă, unii fondînd noi așezări, alții stabilindu-se în alte orașe.
Mitul Europei nu era chiar central în nucleul tare și fierbinte al complicatei mitologii grecești, așa că, în Evul Mediu, părea a fi uitat. De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, cuvîntul Europa avea încă o conotație strict geografică – pentru a desemna cultural teritoriul european, medievalii vorbeau de „creștinătate“/christianitas, o identitate ce trebuia apărată de islam. (…)
Specialiștii spun că mitul, așa cum vi l-am povestit eu, apare cam prin secolul VIII î.Ch. Fapt este că, la Homer, adică tot cam pe-atunci, cuvîntul apare ca fiind un atribut care îl însoțește mereu pe Zeus – „Zeus euriopos“, ceea ce însemna Zeus cel clarvăzător, cel vizionar, cel care vede departe. Cum „euriopos“ este adjectivul masculin, avem și forma feminină „euriope“.
Ne putem, așadar, ușor imagina că personificarea Europei cea mai adecvată etimologiilor ar fi o femeie cu ochii largi, care privește pieziș și dincolo de prima vedere, cu un aer înserat, poate un pic melancolică din cauza aceasta.
Privirea ei largă o face să fie perfect compatibilă cu vastitatea. Dacă aș fi pus să spun, rapid, primul cuvînt care îmi vine în minte cînd aud expresia „cultură europeană“, acesta ar fi vastitate. Un filozof german de prim rang, Karl Jaspers, preocupat de problema Europei mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, scria așa: „Dacă vrem să numim Europa, atunci trebuie să spunem că Europa este Biblia și antichitatea. Europa este Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, este Fidias, Platon și Aristotel și Plotin, este Virgiliu, Dante, Shakespeare, Goethe, este Cervantes și Racine și Molière, este Leonardo, Rafael, Michelangelo, Rembrandt, Velásquez, este Bach, Mozart, Beethoven, este Sf. Augustin, Anselm, Toma, Nicolaus Cusanus, Spinoza, Pascal, Kant, Hegel, este Cicero, Erasmus, Voltaire. Europa este în domuri și-n palate și-n ruini, este Ierusalim, Atena, Roma, Paris, Oxford, Geneva și Weimar. Europa este democrația Atenei, a Romei republicane și a Elveției, a Olandei și a anglo-saxonilor. Nu vom ajunge niciodată la sfîrșitul enumerării lucrurilor care ne sînt atît de dragi din această incomensurabilă bogăție de spirit, morală și credință“. Așadar, vastitatea!
(…) Această bogăție enormă a culturii europene, exercițiul istoric al formidabilei ei libertăți, dă multora senzația ilimitării – în fond, dacă Europa este atît de mult încît nu putem enumera, înseamnă că Europa nu are limite, înseamnă că Europa poate cuprinde orice. Și consecința acestei gîndiri este aceea că Europa, practic, este universală într-o asemenea măsură încît îi poate cuprinde pe toți. Caracterul universal al Europei, dovedit din plin de istorie, vine, însă, din originile ei. Europa produce ca nici un alt spațiu istorie universală nu pentru că a putut produce imperii mai eficiente decît altele, ci pentru că, în originea ei, a căpătat un spirit universal care a motivat conștiința acestor imperii. Iar acest spirit universal este creștinismul, iar purtătorul acestui spirit spre Europa este chiar cel care a scos în evidență caracterul universal al creștinismului, Apostolul Pavel. (…)
Vă aduceți aminte, cred, că, în 2001, UE a alcătuit un fel de Consiliu al înțelepților politici însărcinat să elaboreze o Constituție a Europei. Proiectul a eșuat în cele din urmă, dar nu a fost un eșec pe de-a-ntregul pentru că discuțiile din jurul acelui proiect au arătat ceva foarte important.
Una dintre problemele cele mai spinoase cu care s-au confruntat cei însărcinați cu redactarea proiectului s-a dovedit a fi menționarea adevărului istoric al rădăcinilor creștine ale Europei în preambulul Constituției. Așa se face că, în 2003 și 2004, conclavurile de lideri europeni care luau în discuție acest proiect de Constituție se pierdeau în nesfîrșite discuții istorice și teologice cu privire la acest adevăr. Proiectul pus pe masa decidenților politici de către înțelepți vorbea despre „moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei“. Lideri ai unor țări cu o populație ceva mai religioasă, precum Italia, Spania, Cehia, Portugalia, Slovacia, Malta, voiau o referire directă la creștinism și chiar la Dumnezeu. Creștin-democrații germani au venit cu o propunere pe care ei au crezut-o mai degrabă acceptabilă, spunînd că e bine să se vorbească despre „temeiul iudeo-creștin al Europei“. Dar țări puternic laicizate, precum Franța, dimpreună cu unele țări nord-europene, se opuneau. Nu doar din considerente de principiu, socotind că asemenea referiri nu au ce să caute într-o Constituție, ci și din considerente să le zic așa istorice, argumentînd că civilizația europeană este, de fapt, un compozit la care au contribuit multe tradiții culturale extra-creștine. În orice caz, era un spectacol să vezi șefi de guverne și de diplomații încercînd să facă pe știutorii în materie. De fapt, ei reprezentau ideologii și interese politice, iar discuțiile acestor oameni despre adevăruri cultural-istorice erau de o superbă ipocrizie. Între timp, discuțiile, și așa complicate, s-au complicat și mai mult, pentru că, prelungindu-se, au ajuns să fie purtate de guverne diferite ale aceleiași țări. S-a ajuns în situația în care punctul de vedere al unui membru UE să se modifice de la o lună la alta, pentru că guvernul pe care îl reprezenta acel membru UE a fost înlocuit. (...)
Sigur, proiectul acelei Constituții nu a eșuat din cauza prelungirii discuțiilor despre menționarea ori omiterea rolului imens pe care creștinismul l-a avut în nașterea și creșterea Europei. (…) Însă din asta a reieșit o lecție extrem de importantă pentru noi toți, care ne pune pe gînduri: cum de a devenit atît de controversată ideea afirmării deschise a rădăcinilor creștine ale Europei, în loc să fie firească, naturală, din moment ce exprimă un adevăr. Sigur, pentru credincioși, recunoașterea importanței esențiale a moștenirii creștine pentru ceea ce este azi UE este importantă mai ales din perspectiva drepturilor lor religioase. Dar mie mi se pare că și pentru necredincioși recunoașterea acestei moșteniri este importantă. Și cei care nu cred în Iisus Christos, fiul lui Dumnezeu, au, totuși, respect pentru adevăr. Și acesta este un adevăr: Europa este o civilizație esențialmente creștină. E un adevăr că tot ce înseamnă UE azi, de la drepturile omului și statul de drept la eforturile de coeziune socială și de la bazele economiei sociale libere – tipic europeană – la libertatea spiritului și a creației de orice fel, sînt produse civilizaționale de neconceput în afara unei determinări creștine. Pentru necredincioși, acest simplu adevăr istoric ar trebui să fie suficient ca să susțină și ei afirmarea deplină și clară a moștenirii creștine. Așadar, credincioșii au a afirma creștinismul Europei în numele credinței lor, iar necredincioșii în numele adevărului istoric. De ce ne ferim, atunci? De ce e greu să spunem deschis că această Europă în care trăim în 2019 este produsul civilizațional al creștinismului?
Sigur că nu creștinismul singur a făcut Europa – în general, religiile pot construi oameni, dar nu pot construi țări și cu atît mai puțin continente. Mai e nevoie și de multe altele, mai ales într-o istorie atît de bogată, vastă, precum cea a Europei. Dar observ lesne că, dacă nici un european nu simte vreo reticență să se refere la moștenirea greacă și la moștenirea romană a culturii sale – dimpotrivă, se mîndrește cu asta –, moștenirea creștină îi provoacă, cum ziceam, mai degrabă reținere, de nu chiar respingere.
Nu sînt suficient de savant ca să vă pot explica de ce europenii de azi sînt mîndri de moștenirea lor greco-romană și încurcați de moștenirea lor creștină. Poate pentru că asumarea celei dintîi nu pretinde, în fond, nimic altceva de la un om decît un pic de respect pentru ceva foarte îndepărtat și ceva cunoaștere, în vreme ce cea de-a doua pretinde de la om totul. (…)
Foto: Ciprian Hord