De ce moare societatea civilă

1 octombrie 2013   Tema săptămînii

Hai, măi, Valeriu, mă laşi cu şcoala asta! Ce mare căcat ai făcut tu cu ea?

Robinet este un puşti din Ferentari. Are 17 ani, e frumuşel tare – brunet, cu ochii albaştri. Ne-am cunoscut acum patru ani. Am jucat fotbal împreună şi am încercat să-l conving să rămînă la şcoală. N-am reuşit decît parţial. Robinet a crescut înconjurat de hoţi, droguri, „şmecheri“, interlopi.

Zi, Valeriu, cîţi ani de şcoală ai făcut?

Îi răspund: vreo 20, în total.

Şi de cît timp munceşti?

De mai bine de 20.

Şi ce ai? Maşină? Casă? Bani? Cît ai cu totul, aşa?

I-am spus – incluzînd datoriile de la bancă. A rîs.

Băi, Valeriu, păi, pe şmechereală şi cu puţin noroc, pot să am mai mult decît tine în doi ani. Îl ştii pe… 

Sînt fondatorul şi am fost şeful unei fundaţii (ONG) din România. Fundaţia pe care am condus-o timp de cinci ani a cîştigat premiul UNICEF în 2012 şi premiul special la Gala Societăţii Civile, în 2012. La începutul anului 2013, am decis însă să demisionez şi să nu mai lucrez în societatea civilă.

Felul cum e gîndit sistemul de finanţare al societăţii civile în România e una dintre cauze: disfuncţional şi de cele mai multe ori împotriva societăţii civile. ONG-urile devin încet, dar sigur, prestatoare de servicii (cel mai adesea corupte) pentru Uniunea Europeană, Guvern sau administraţii locale. Funcţionalitatea lor este încet restrînsă la asigurarea unor servicii care sînt considerate a fi complicate sau nesigure, de către cei care plătesc, contribuţia lor la „schimbarea în bine“ a societăţii devenind, în cel mai bun caz, una minimală.

De asemenea, fondurile europene sînt gîndite pentru Franţa, Germania, Anglia – ţări cu birocraţii bine plătite, care au mult mai puţine motive pentru a risca frauda sau corupţia. Birocraţii europeni care au gîndit parcursul birocratic au pornit de la ideea greşită că societatea civilă în România se află la nivelul societăţii civile din Europa de Vest, că poate fi susţinută financiar de către cetăţeanul român responsabil, reuşind să acopere, astfel, cofinanţarea obligatorie pentru accesarea fondurilor europene.

Vorbind despe fondurile elveţiene, ca şi despre cele norvegiene, acestea au priorităţi şi condiţionări irelevante pentru societatea românească, din cauza faptului că oameni care le-au gîndit n-au nici experienţa, nici motivaţia necesară pentru a le adapta la nevoile reale din ţările sărace.

Aşa ajungem să aruncăm bani pe conferinţe, pe rapoarte inutile, pe training-uri irelevante. Stimulăm raportări false şi ţinem discursuri sforăitoare. Consecinţa acestor condiţionări este faptul că nu reuşim să-i sprijinim în mod real tocmai pe cei care lucrează în comunităţi şi care au un impact real.

Am discutat toate acestea cu înalţi funcţionari europeni şi cu ambasadori. O parte dintre idei nu sînt ale mele, ci chiar ale lor. Toată lumea este de acord că problemele de mai sus există şi că ar trebui rezolvate.

Să minţi pentru o cauză nobilă

Cu toate acestea... „aşa funcţionează afacerea, n-avem cum să o schimbăm, trebuie să te adaptezi la sistem.“ Trei reprezentanţi (incluzînd un diplomat) ai celui mai mare finanţator al societăţii civile din România mi-au spus asta, văzînd şi fiind de-a dreptul impresionaţi de ceea ce facem în cartierul bucureştean Ferentari.

Traducerea aprecierii a fost, de fapt, alta. Ni s-a sugerat, cu alte cuvinte, că trebuie să minţim. Să scriem proiecte şi să întocmim rapoarte false. Să „furăm“, practic, din banii pe care îi primim pe nişte proiecte (despre care ştim de cînd le scriem că sînt tîmpenii, dar tîmpenii „agreate“ de cei care ne vor evalua), pentru a primi finanţarea pentru ceea ce ar trebui, de fapt, să facem.

Cei care ştiu că, într-adevăr, facem lucruri bune vor închide ochii şi ne vor accepta rapoartele false, ştiind că am meritat, în fapt, să fim finanţaţi.

O bună parte a ONG-urilor din România sînt astfel vulnerabile la un audit serios. În cele mai bune cazuri, managerii ONG-urilor fac o echilibristică la limita legalităţii, pentru a asigura supravieţuirea organizaţiilor pe care le conduc. Compromisuri, fraude, minciuni sau exagerări în raportările către finanţatori sînt nu numai caracteristici ale clasei politice româneşti, dar şi ale societăţii civile.

Fondurile europene distrug sau compromit mare parte a societăţii civile din România. Cele mai multe ONG-uri au sărit de la finanţări de cîteva zeci de mii de euro pe an la cîteva milioane, în condiţiile în care capacitatea instituţională nu a crescut.

De la activist la manager

Liderii activişti care doreau să schimbe România au trebuit să devină manageri (în general fără experienţă sau educaţie formală) de companii cu bugete enorme, dependenţi de salarii nejustificabil de mari, banii devenind principala motivaţie a multora care se angajează în ONG-uri.

Funcţionarul public care selecţionează şi supervizează proiectele europene primeşte, uneori, un salariu de zece ori mai mic decît salariul aceluia pe care trebuie să-l controleze. Acelaşi funcţionar ştie că, în fapt, ONG-urile, în general, mint că au bani de cofinanţare şi că folosesc o parte din salariile supradimensionate din proiect pentru a acoperi finanţarea pe care au spus că o au. Ştie, de asemenea, că ONG-urile vor fi obligate să aibă costuri ineligibile şi că vor încerca să le reducă, prin tot felul de inginerii financiare care pot fi interpretate ca fiind legale sau ilegale. Ştie şi că legislaţia e prost făcută şi permite ambiguitate. Ştie că trebuie să distribuie bani – cît mai mulţi bani. Ştie că mulţi ONG-işti vor prefera să dea o şpagă serioasă decît să aibă proiectul blocat – ceea ce ar duce la falimentarea organizaţiei.

În 2008, am fost invitat să evaluez proiecte depuse pentru finanţări europene. Le-am respins pe primele şase pe care le-am evaluat. Unul dintre ONG-urile care au aplicat dorea o finanţare enormă, incluzînd nouă calculatoare superperformante, pentru a ţine evidenţa a mai puţin de 300 de beneficiari. Finanţarea unei maşini şi cererea de finaţare pentru combustibil erau şi ele printre cererile aberante. În mod practic, oamenii ar fi trebuit să meargă continuu, timp de opt ore, în fiecare zi, în cercul cu diametrul de maximum 2 km, în care se aflau acei beneficiari.

Mi s-a spus, însă, că trebuie aprobate 42 din 45 de proiecte şi că ar trebui să am standarde mai flexibile. Am refuzat.

Mi s-a spus apoi, în mod explicit, că trebuie să aprob cererea, căci e vorba de bani europeni, pe care altfel îi dăm înapoi. Am preferat să demisionez, deşi evaluările erau foarte bine plătite. Proiectul exemplificat a fost aprobat.

Cea mai scumpă birocraţie din lume

Un director de la Comisia Europeană îmi justifica acum cîteva luni că nu există linie de buget pentru finanţarea lucrului în ghetouri şi că cei 550.000 de euro cheltuiţi pe o conferinţă despre sărăcie, de o zi şi jumătate, la un hotel de 5 stele, este absolut stupidă şi fără nici un rezultat. A trebuit să fie însă făcută, căci altfel banii ar fi fost returnaţi.

Banii europeni sînt, totuşi, bani publici. În loc să fie găsite modalităţi prin care fondurile europene să devină eficiente, funcţionarii Comisiei Europene fac tot ce pot pentru a păstra un statu-quo idiotic, dar perfect confortabil. Din cînd în cînd, Comisia aruncă pisica moartă în ograda guvernelor.

La o întîlnire cu fostul ministru al Fondurilor Europene, ni s-a explicat că interesul României e să atragă fonduri cît mai mari şi că proiectele sociale sînt prea mici şi, deci, neinteresante pentru Minister. În acelaşi timp, era de acord că problemele sociale în România sînt cele care ar trebui să fie prioritare şi că proiectele mari au riscurile cele mai ridicate pentru a fi vînate de mafioţi şi politicieni corupţi şi, în final, de a fi închise de către Comisia Europeană. Oricum, pentru a rămîne în poziţia de ministru, el era obligat să atragă cît mai multe proiecte mari, foarte riscante, şi să ignore proiectele de care, în fapt, România avea mult mai multă nevoie.

Stimulentele pentru corupţie şi minciună ale fondurilor structurale sînt foarte serioase şi continuă să fie ignorate atît de către Comisia Europeană şi guverne, cît şi de către multe ONG-uri. Toată lumea are un interes ca banii să fie cheltuiţi, indiferent cum. Comisia are nevoie să-şi cheltuiască bugetul şi să ceară un buget mai mare, care să justifice salariile celei mai scumpe şi confortabile birocraţii din lume. Guvernele au nevoie să atragă cît mai mulţi bani pentru a arăta bine în faţa alegătorilor şi pentru a putea să-şi finanţeze clientela politică. ONG-urile au nevoie de banii europeni, fără de care marea lor majoritate n-ar exista, devenind dependente de un nivel de trai care e foarte apropiat de cel al demnitarilor de rang înalt.

Din păcate, mulţi dintre cei care cer reforma sînt incapabili să accepte nevoia de reformă din interiorul propriilor instituţii sau organizaţii. Mulţi dintre liderii societăţii civile din România sînt la fel de ezitanţi în a se reforma precum sînt şi politicienii români sau funcţionarii europeni. Desigur, sînt şi excepţii, dar excepţiile existente nu sînt capabile să forţeze reforma.

Ideea lui Robinet, că „închizînd ochii“, mergînd pe „şmechereală“ şi cu „un pic de noroc“ ne „scoatem“, e, în fapt, dominantă nu numai în ghetoul în care creşte el, ci şi în interiorul elitelor societăţii româneşti şi birocraţiei europene. Singura diferenţă e că cei din urmă, educaţi la cele mai bune universităţi din ţară sau din lume, vor găsi argumente şi cuvinte sofisticate ca să justifice corupţia, furtul şi lenea intelectuală.

Reforma e, totuşi, posibilă. Avem îndeajuns de mulţi oameni capabili să producă schimbarea. Problema este că cei care ar trebui să se schimbe au mult mai mult de cîştigat în a păstra sistemul aşa cum este.

Valeriu Nicolae este membru al echipei ChildPact, coaliţia pentru protecţia copilului din regiunea Mării Negre – www.childpact.org.

Foto: L. Muntean

Mai multe