De ce este imposibilă planificarea în socialism?

14 ianuarie 2015   Tema săptămînii

Pentru a înţelege mai bine lumea în care trăim, trebuie să ne imaginăm o situaţie în care ne plimbăm liniştiţi, seara, după o zi istovitoare de muncă şi, la un moment dat, vedem în faţa noastră, căzută pe stradă, o bancnotă de o anumită valoare. Gestul obişnuit al unui om obişnuit este acela de a se apleca şi a lua banii, pentru a-i pune frumos în buzunarul propriu. Şansa, probabilitatea statistică, pe care banii respectivi o au, aceea de a rămîne prea mult timp pe stradă, este una infimă. Oamenii devin atenţi la bani şi reacţionează aşa pentru că nu sînt părăsiţi niciodată de preocuparea pentru viaţa lor, pentru traiul lor şi pentru finalităţile cărora, mai mult sau mai puţin conştient, cu toţii le sîntem supuşi, şi anume plăcerea şi fericirea. Omul este o fiinţă raţională, în înţelesul termenului oferit de Descartes. În folclorul nostru, se vehiculează chiar ideea conform căreia cel care a descoperit banii este un norocos şi nu-şi poate abandona norocul pe stradă. Putem imagina o lume în care găsitorul bancnotei să nu o ridice de pe stradă? Nu, pentru că atunci lumea respectivă ar fi în pericol de dispariţie. Un individ uman apatic, indiferent la stimulii despre care vorbeam este un individ mort sau pe cale de dispariţie. Specia umană merge înainte sub impulsul natural al acumulării. Acumularea şi expansiunea sînt legi ale economiei, în consonanţă chiar cu legile lumii fizice. Nu putem imagina o natură umană stagnantă sau chiar în regres. De altfel, ştim cu toţii că lipsa de energie, indiferenţa şi apatia sînt chiar semnele unor boli dintre cele mai grave. Cu atît mai mult, putem imagina o lume în care găsitorul sumei de bani o lasă pe loc, fiind sigur că ea nu va fi însuşită de nimeni, şi merge la o instituţie a statului pentru a o ruga să ridice de pe stradă „bunul comun“, al tuturor, care este bancnota respectivă? Noi nu putem imagina un asemenea comportament, dar alţii au făcut-o. Acesta este socialismul. O lume care a crezut că poate înlocui omul cu un „om nou“, indiferent şi iraţional, ale cărui manifestări nu mai sînt aceleaşi, dictate de natură şi de acumulările de mii şi mii de ani. Socialismul a crezut că-l poate deposeda pe om de cele două dimensiuni fundamentale ale sale, de proprietate („a avea“) şi de credinţa în Dumnezeu („a fi“).

Pierzînd pariul cu raţionalitatea, socialismul l-a pierdut şi pe cel cu economia şi cu planificarea. Planificarea înseamnă calcul economic şi matematic, cifre, atenţie şi interes maxim, personal, pentru activitatea respectivă. Baza oricărei planificări o reprezintă preţul şi cuantificarea valorii prin preţ. Or, în socialism, preţul nu reprezenta un semnal corect şi permanent al actelor şi faptelor economice, fiind stabilit, pe cale administrativă, de către stat. Socialismul este un sistem social bazat pe controlul „public asupra mijloacelor de producţie şi pe conducerea tuturor proceselor de producţie şi distribuţie de către o autoritate centrală de planificare.“ (Ludwig von Mises, Socialismul. O analiză economică şi sociologică, www.mises.ro, p. 347) Contradicţiile tipice, dintre care cea mai importantă era legată de calculul economic şi de posibilitatea de a produce profituri, nu au fost niciodată rezolvate, pentru că nici nu aveau cum, şi socialismul a sfîrşit în haos şi foamete. Socialismul este o utopie izvorîtă din utopii. Prin utopie înţelegem aici „descrierea unei societăţi ideale fără indicarea mijloacelor de realizare“ (Claude Danièle Echaudemaison – co., Dicţionar de economie şi ştiinţe sociale, Editura Niculescu, Bucureşti, 2012, pp. 94-95). Azi poate părea incredibil, dar a existat o lume în care cineva şi-a imaginat că statul – birocraţia – poate şti mai bine decît noi ce tip de pastă de dinţi am prefera, care este culoarea costumelor noastre de haine şi dacă o anumită linie de fabricaţie a pantofilor trebuie sau nu modernizată.

Socialismul nu a operat niciodată cu noţiuni legate de consumator sau cu gusturi ale acestuia, pentru că planificatorul „ştia“ mai bine decît noi ce ne dorim. Banii erau o simplă convenţie între stat şi salariat şi nimeni nu simţea nevoia să gestioneze o corelaţie între cantitatea de bani şi cantitatea de mărfuri din magazine, adică să ofere bucăţilor de hîrtie respective, şi atributul esenţial al puterii de cumpărare. Toată lumea ajunsese să deţină economii nu pentru că salariile erau foarte mari, ci pentru că, pur şi simplu, magazinele fiind goale, banii nu foloseau la nimic. În context, trebuie să spunem că legile economice îşi făceau datoria, şi un pachet de ţigări bune ajunsese la 100 de lei, iar o pereche de blugi aproape la 2000 de lei. Economia are legile sale implacabile, a căror acţiune nu i-a iertat pe „tovarăşi“.

În întreaga lor operă istorică, teoreticienii socialismului vorbesc despre revoluţie, urmată de dictatura proletariatului, dar nu oferă soluţii de management economic şi cu atît mai puţin de planificare efectivă. Totul trebuia să fie la stat şi condus de către stat. Nu este de mirare că socialismul a fost mereu o lume a moralei evitate, individul deposedat de atributele sale fundamentale fiind indiferent faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Mereu altcineva era responsabil pentru volumul producţiei, mereu altcineva trebuia să ne dea case, maşini sau mîncare în frigidere. Deresponsabilizarea individului faţă de destinul său a fost marea problemă economică şi morală. Cum să construieşti o lume cu oameni care, indiferent de volumul şi calitatea muncii prestate, trăiesc la fel, fără speranţa unei schimbări în bine? Lenin emite, la un moment dat, o intenţie de a pune în acord socialismul cu gestiunea superioară a mijloacelor şi factorilor de producţie. Aceasta însă străluceşte prin mediocritate. În acelaşi timp, recunoaşte superioritatea managementului economic de tip capitalist. „Lîngă voi vor fi capitalişti – lîngă voi vor fi capitalişti străini, concesionari şi arendaşi, ei vă vor smulge beneficii de sute de procente, ei se vor îmbogăţi lîngă voi. N-au decît să se îmbogăţească, voi însă să învăţaţi de la ei să gospodăriţi, căci numai atunci veţi şti să construiţi republica comunistă.“ (V.I. lenin, Noua politică economică. Sarcinile comitetelor pentru educaţie politică, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1954, p. 18) Şi aici a funcţionat o utopie. Socialismul nu putea şi nu avea cum să înveţe de la capitalism, iar conducătorii socialişti de fabrici nu puteau asigura o gestiune economică superioară, din simplul motiv că aceste fabrici nu erau ale lor. Republica comunistă, de care vorbeşte Lenin, nu a fost construită niciodată, nu pentru că cineva ar fi greşit construcţia, ci pentru că însuşi proiectul a fost greşit, a fost o utopie.

Un handicap insurmontabil al socialismului, în ceea ce priveşte posibilităţile sale de planificare, îl reprezintă, aşa cum spuneam, imposibilitatea calculului economic, în lipsa funcţionării preţurilor ca sistem de semnalizare a stării economiei reale. Pentru că preţurile trebuie să fie fixe, ajustările cererii agregate şi ale ofertei agregate se produc pe cale birocratică, şi nu instantaneu, aşa cum se întîmplă în condiţii de libertate a pieţei. Indiferent de modelele matematice aplicate, planificatorii socialişti nu au ştiut niciodată ce se află cu adevărat în interiorul economiei pe care-şi imaginau că o pot conduce din birouri. Argumentul fundamental în sprijinul acestei afirmaţii este dat de întîrzierea cu care aveau acces la informaţie. Cu alte cuvinte, cînd se ajungea în faza de decizie, sistemul asupra căruia se decidea îşi modificase de mult coordonatele de mişcare. Decizia tîrzie nu făcea decît să producă erori şi mai mari şi să perturbe şi mai mult un sistem ce părea să nu răspundă niciodată la impulsuri. De aici mirarea perpetuă a celor care luau decizii, dar şi a celor care trebuiau să le ducă la îndeplinire. Socialismul părea, din această cauză, o lume absurdă, imposibil de condus. A apărut chiar o industrie a bancurilor imbecile care satirizau în mod stîngaci lipsa de rentabilitate şi cheltuirea arbitrară a factorilor de producţie. În realitate, puţini erau cei care ştiau cu adevărat că planificarea economiei pînă în cele mai mici detalii nu era defectuoasă, ci chiar imposibilă. Probabil că şi din această cauză birocraţii erau urîţi, satirizaţi şi prost plătiţi. Ei erau invitaţi să coboare în realitate, să meargă pe teren, ca şi cum sintezele şi deciziile economice se pot lua individual, pe speţe, pe ore şi date de mers ale unei economii. Se risipeau resurse, în timp ce tovarăşii nu mai conteneau cu autocritica. A fi planificator în socialism era o muncă titanică, ce presupunea mereu folosinţa pixului în ajustarea cifrelor, pentru că niciodată realitatea economică nu se supunea deciziei politice şi administrative. Economia era una de penurie, nu pentru că nu existau fabrici şi uzine sau resurse, ci pentru că nimeni nu ştia niciodată cu exactitate cît şi cum trebuie să producă. Mises arată, pe bună dreptate, că „fiecare pas ce ne îndepărtează de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi de utilizarea banilor, ne îndepărtează deopotrivă de economia raţională.“ („Calculul economic în societatea socialistă“, www.mises.ro)

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Mai multe