De ce atîta zarvă în justiţie?
Dacă intenţia declarată a USL de a schimba Constituţia în 2013 va deveni realitate, cu siguranţă unul dintre domeniile cele mai afectate de această schimbare va fi justiţia. Schimbarea statutului procurorilor şi redefinirea rolului Curţii Constituţionale sînt puncte extrem de sensibile pe agenda modificărilor constituţionale. Aceste teme majore au fost anunţate deja public de oameni politici din coaliţia de guvernare şi se regăsesc în programul de guvernare.
Statutul procurorilor e clar, nu-l „clarificaţi“ suplimentar
Miza e cu adevărat colosală – dacă din 2005 încoace justiţia penală arată altfel, dacă vedem azi oameni importanţi trimişi în judecată şi chiar condamnaţi este parţial şi meritul sistemului constituţional şi legislativ actual, care asigură independenţa procurorilor, de executiv şi de legislativ. Statutul de magistrat al procurorilor şi aşezarea lor sub Consiliul Superior al Magistraturii alături de judecători îi fereşte de presiuni politice injuste şi îi pune la adăpost de eventuala răzbunare a personajelor influente pe care le anchetează. Nu întîmplător, prima şedinţă a CSM din 2013 a debutat cu o dezbatere între membrii CSM şi preşedintele Băsescu despre importanţa păstrării independenţei procurorilor ca o garanţie a unei justiţii penale neinfluenţate politic. Dacă procurorii ar deveni simpli funcţionari sub control executiv, vom vedea cu siguranţă că doar infractorii de drept comun sînt trimişi în judecată şi că politicienii şi oamenii de afaceri influenţi sînt feriţi de neplăceri judiciare. Din acest motiv îngrijorează includerea în programul de guvernare la capitolul „Justiţie“ a necesităţii de a clarifica statutul procurorilor şi a rolului Ministerului Public prin raportare la prevederile constituţionale.
Lucrurile sînt extrem de clare astăzi: procurorii sînt magistraţi, iar rolul Ministerului Public este de asemenea limpede. Firesc ar fi fost ca un program de guvernare să articuleze mai clar ceea ce îşi propune Guvernul în această privinţă. În actuala redactare, această prevedere seamănă cu un balon de încercare prin care se testează reacţia la o eventuală schimbare. Dacă reacţia e una negativă, Guvernul ne poate oricînd anunţa că, de fapt intenţiile sale au fost înţelese greşit şi că se dorea întărirea independenţei procurorilor, nicidecum subordonarea lor faţă de puterea politică. Pînă la urmă, nu aş aloca atîta spaţiu discutării unei măsuri atît de vag formulate, dacă joia trecută nu am fi fost martorii unor întîmplări extrem de grave la CSM.
Săptămîna trecută, pentru prima dată în istorie, alegerile pentru funcţia de Preşedinte al CSM au fost cîştigate de către un procuror – doamna Hăineală. CSM este un organ administrativ colegial, în care deciziile se iau prin vot, preşedintele dispunînd, într-adevăr, de prerogative suplimentare – cum ar fi posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională în cazul unui conflict constituţional între puterile statului –, competenţă utilizată, de exemplu, în cazul refuzului Parlamentului de a pune în executare o hotărîre judecătorească definitivă şi irevocabilă în cazul Diaconu. Legea permite ocuparea funcţiei de preşedinte atît de către un procuror, cît şi de către un judecător, urmînd ca funcţia de vicepreşedinte să fie ocupată de către un reprezentant al celeilalte profesii. Ocupanţii acestor două funcţii sînt aleşi pe durata unui singur an şi nu există posibilitatea ca aceeaşi persoană să ocupe aceeaşi funcţie de mai multe ori.
Revenind la alegeri, după prezentarea proiectelor de către cei doi candidaţi, s-a trecut la vot, iar doamna Hăineală a obţinut zece voturi, pe cînd contracandidatul său, domnul Aron, a fost votat de opt dintre colegii săi. Aşadar, pe lîngă voturile colegilor săi procurori, care sînt cinci, doamna Hăineală a mai obţinut încă cinci voturi de la ceilalţi membri ai CSM, care reprezintă judecătorii şi societatea civilă. Reacţia care a urmat acestei alegeri depăşeşte cele mai negre scenarii – practic, o parte dintre membrii secţiei de judecători a încercat să anuleze rezultatul votului, susţinînd că este de neconceput ca un procuror să conducă CSM-ul. E ca şi cum un partid care pierde alegerile cere invalidarea acestora şi organizarea unor noi alegeri (pe care să le cîştige obligatoriu), pe motiv că este inacceptabil pentru el să fie în opoziţie. Acest tip de reacţie denotă o lipsă de cultură democratică, incapacitatea de a accepta o înfrîngere şi o lipsă de respect pentru funcţia de procuror. Ciocnirea puternică la care am fost cu toţii martori – întîi de toate între orgolii şi abia în plan secund între idei diferite din punct de vedere managerial –, procesele de intenţie făcute judecătorilor bănuiţi că ar fi votat pentru un procuror, ameninţările cu ruptura între judecători şi procurori prefigurează, din păcate, discursul pe care îl vom auzi în cursul acestui an din partea unora dintre judecători, dacă se va pune problema modificării Constituţiei, astfel încît procurorii să nu mai fie magistraţi. E bine că avem în acest an în fruntea CSM un procuror care nu se teme să vorbească. Cît despre restul, tot răul spre bine, măcar ştim cum stăm şi nu mai e loc de iluzii.
Modificările privind Curtea Constituţională sînt un alt motiv de îngrijorare – se vorbeşte în programul de guvernare despre necesitatea de a depolitiza Curtea, dar s-a vorbit în luări de poziţii publice şi despre introducerea posibilităţii ca Parlamentul să invalideze deciziile CCR cu votul unei majorităţi de două treimi. Să tratăm întîi prima chestiune: e adevărat că în acest moment judecătorii CCR sînt numiţi în funcţie de către Preşedinte, Senat şi Cameră, dar la fel de adevărat este că în majoritatea ţărilor care au Curţi Constituţionale, decizia numirii judecătorilor aparţine unor instanţe politice. Aşa cum am mai spus, problema la noi nu este că decizia aparţine unui for politic, ci ţine de procesul de selecţie a candidaţilor pentru aceste funcţii. În trecut, am militat activ alături de o coaliţie de organizaţii neguvernamentale pentru transparentizarea procesului de selecţie a judecătorilor – ceream atunci ca judecătorii să fie aleşi dintre jurişti care şi-au construit o reputaţie de-a lungul carierei lor, ca procedurile de audiere în vederea selecţiei să fie publice şi ca noi, cei din societatea civilă, să putem pune întrebări candidaţilor. Dincolo de înclinaţiile ideologice ale unui candidat la funcţia de judecător la CCR (fireşti la o persoană matură din punct de vedere profesional – se cer 18 ani de vechime într-o profesie juridică), ceea ce ne interesează este ca omul respectiv să fie un profesionist, pentru că rolul unei instanţe constituţionale este să ghideze evoluţia unei ţări în limitele trasate de o constituţie vie. Asta nu avem încă şi asta ne-ar trebui. Cît despre ideea năstruşnică a invalidării deciziilor CCR prin votul Parlamentului, nu pot să spun decît că această prevedere constituţională existentă anterior anului 2003 ne-a adus critici pe plan internaţional. Întrebat cum comentează intenţia modificării Constituţiei în acest sens, preşedintele CCR Zegrean spunea că o lege este sau nu constituţională în funcţie de numărul de parlamentari care au votat-o, ci exclusiv în considerarea prevederilor ei prin prisma coerenţei lor cu normele constituţionale.
Depăşind acum aspectele care pot avea implicaţii constituţionale, constat că programul de guvernare vorbeşte despre instituirea unui mecanism de numire în funcţiile de conducere din cadrul Ministerului Public transparent şi bazat pe criterii de profesionalism şi integritate. Dacă este vorba despre numirile în fruntea Parchetului General, DNA şi DIICOT, programul de guvernare pare să vină în întîmpinarea preşedintelui României, care sugera la ultima şedinţă a CSM că propunerile pentru aceste funcţii ar trebui să vină de la CSM, nu de la Ministrul Justiţiei. Cred că e o idee proastă, pentru că răspunderea pentru politica penală într-un stat aparţine guvernului şi este firesc să existe o minimă implicare a Ministrului Justiţiei în alegerea şefilor de parchete. Că doamna Pivniceru n-a făcut o treabă prea bună cu ultima selecţie este deja un fapt notoriu, dar mecanismul de numire conţine suficiente puncte de control – avizul CSM, posibilitatea Preşedintelui de a refuza numirea –, încît eventualele erori să poată fi rezolvate. De altfel, păstrarea actualei proceduri de numire este parte din condiţionalităţile asumate în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Dacă vorbim despre toate celelalte numiri în funcţii de conducere din cadrul parchetelor, ele se fac azi pe bază de concurs supervizat de CSM. Îmi e greu să văd ce alt mecanism de selecţie ar putea fi imaginat pentru a ne asigura că profesionalismul şi integritatea primează.
La puncte bune aş aşeza intenţia declarată a Guvernului de a îmbunătăţi practicile în ceea ce priveşte recuperarea prejudiciilor cauzate prin infracţiuni, măsurile organizatorice necesare pentru implementarea codurilor, reducerea erorilor judiciare prin activităţi de formare continuă a magistraţilor şi dorinţa de a peria stufosul cadru legislativ românesc pentru a elimina prevederile contradictorii – cred că aici trebuie făcută o prioritizare a domeniilor în care se va acţiona. Spinoasa problemă a restituirii proprietăţilor confiscate de regimul comunist se regăseşte în programul de guvernare, dar soluţia avută în vedere nu transpare din formularea seacă a documentului (dacă ne gîndim şi la ultimele declaraţii ale premierului referitoare la această chestiune, lucrurile devin şi mai neclare). Tot neclar este şi felul în care ICCJ va fi transformată într-o veritabilă instanţă de casaţie – pentru a se ajunge la unificarea practicii judiciare –, în condiţiile în care premierul vorbea săptămîna trecută despre necesitatea de a elimina o cale de atac pentru ca procesele să nu mai ajungă toate la ICCJ. Rămîne un mister modalitatea prin care ICCJ va unifica practica judiciară fără a judeca acele dosare.
Laura Ştefan este expert în politici anticorupţie la organizaţia Expert Forum (www.expert forum.ro) şi membru al grupului consultativ anti-corupţie de pe lîngă Comisia Europeană.
Foto L.Muntean