De ce aţi luat foc, domnilor?

Dragii mei,

Faptul că am doar 19 ani şi încă mă consider un „mucos“ al cărui cuvînt nu cîntăreşte prea mult m-a făcut să ezit a vă scrie mai demult.

E adevărat că după ce am „devorat“ deja celebrul nr. 265 al Dilemei, despre Eminescu, i-am imaginat imediat o viitoare nebunie de „luări de poziţii“ în presa culturală (referitor la acestea, unele au fost juste, dar şi mai multe dintre ele de-a dreptul stînjenitor de impertinente), dar nu m-am gîndit că o să dureze atîta vreme şi aproape la aceeaşi intensitate. Credeam că în scurt timp, după un nu prea mare efort de analiză atentă din partea contestatarilor „contestatarilor lui Eminescu“, se va ajunge totuşi la aceeaşi atît de necesară concluzie: avem nevoie de un altfel de Eminescu, de adevăratul Eminescu, nu de cel proiectat în mit şi ascuns sub stratul gros de miere.

D-voastră ştiţi, d-lor care aţi luat foc cînd l-aţi văzut rediscutat pe Eminescu, că „luceafărul poeziei româneşti“ (vai! ce silă îmi produce acest clişeu devenit banal şi întîlnit mai des decît „Bună ziua!“) este de-a dreptul, nu ignorat, ci urît de elevii obligaţi să-l studieze o sută de ore de clasă înghiţind în silă citate şi comentarii mai laudative decît omagiile dedicate soţilor Ceauşescu la ceas aniversar?

D-voastră ştiţi, d-lor care v-aţi făcut din (pseudo)apărarea lui Eminescu punct sfînt din ordinea de zi a unei stupide campanii de a arăta ţării cît mai des posibil cît sînteţi de patrioţi şi cît de mult vă iubiţi ţara şi valorile ei, că elevii fug cînd aud de Eminescu pentru că s-au săturat pînă peste cap să-l studieze zeci de ore în şir, fără să fie cîtuşi de puţin atraşi de opera lui, tocmai din cauză că esenţialul rămîne aproape întotdeauna o problemă secundară?

Un elev căruia îi cade Eminescu la un examen (oricare ar fi el, teză, bacalaureat, olimpiadă...) e terorizat pentru că îşi închipuie (de fapt, aşa a fost învăţat) că trebuie să scrie o introducere şi-o încheiere de cel puţin o pagină în care să-l laude cît mai original, dar vai!, atît de convenţional şi grotesc. Elevii sînt într-o confuzie totală. Dacă-i întrebi care este poetul lor preferat, răspund fără să clipească Eminescu, dar nu pentru că îl iubesc şi îi iubesc opera, ci pentru că „toată lumea vorbeşte aşa frumos despre el.“

„Revoltă antieminesciană“, „complot antinaţional“, „sacrilegiu“, „acţiune antinaţională şi antimitologică“, „conspiraţie“ etc.... Nimic din toate acestea, de fapt, o rediscutare, o redescoperire a lui Eminescu, o aerisire binevenită pentru ca poetul să poată respira din nou, să poată învia. Îngroparea în laude nu-l ridică pe poet în ochii cititorului. Pentru elevi, Eminescu a devenit un strigoi.

Eu, cel puţin mă consider o victimă a acestui „complot într-ale linguşelii“ ce durează de zeci de ani şi în critica literară şi în învăţămînt, în urma căruia îmi pare rău că o spun şi chiar mi-e ruşine eu nu-l pot iubi pe Eminescu! Sper ca într-o zi să reuşesc să-mi curăţ întrutotul creierul şi să găsesc adevărata bucurie de a-l citi pe Eminescu pentru prima dată.

Marius Chivu, bd. Pandurilor 11, Rm. Vîlcea

(Dilema, nr. 275, 8 mai 1998)