De ce ar trebui să iubim Bucureștiul?
Bucureştiul şi-a căpătat nedorita faimă de a fi un oraş puţin iubit de locuitorii lui. De fapt, întrebarea la care avem nevoie de un răspuns este „Ce face un oraş să fie iubit de locuitorii lui?“. Mai poate fi Bucureştiul iubit, acum, după 20 de ani de urbanism totalitar şi 20 de ani de speculaţie imobiliară?
Cred că un prim pas ar fi să încercăm să înţelegem la ce ne referim cînd sîntem nostalgici şi îndrăgostiţi de pozele „Micului Paris“. Sigur, cel mai la îndemînă răspuns ar fi romantismul pe care-l degajă o poză în sepia, veche de 100 de ani – dar nu acesta este motivul principal pentru care ne plac imaginile din vechiul Bucureşti. Sîntem seduşi, fără să ne dăm seama, de scara umană a oraşului interbelic. De la detaliul pietrei de caldarîm de pe stradă, la măiestria gardului de fier forjat sau esteticul corpului de iluminat, descoperim un „bun-simţ“ al soluţiilor constructive. Clădirile participă şi ele cu faţadele „preţioase“, dar fără să epateze, fără să impună prin decoraţii excesive sau dimensiune. Pînă şi Palatul Regal sau Ateneul Român au o scară umană. Îndrăznesc să afirm că şarmul „Micului Paris“ nu vine doar din influenţa arhitecturii franceze de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, ci din dimensiunea umană, caldă, în contrast cu opulenţa „Marelui Paris“ Haussmanian, care-şi intimida vizitatorul cu monumentalul clădirilor şi lărgimea bulevardelor. Dacă înţelegem valoarea de calitate a cuvîntului „mic“ (şi nu pe cea de grad de comparaţie, de „mic“ în sensul de minor, de replică), ne va fi mai uşor să ne plasăm într-o perspectivă care să ne permită identificarea greşelilor pe care le-am făcut de 50 de ani încoace.
Poate fi o mare capitală europeană construită pe ideea de „mic“? E un concept care pare greu de acceptat la nivelul societăţii româneşti, deşi este cel mai actual şi mai de impact model european. Sîntem încă sclavii „marelui“ cel mai mare; Cea mai mare Casă, Cea mai mare Catedrală, Cel mai mare Pod suspendat (vă sună familiar?). În vocabularul urbanismului modern, „mic“ se traduce prin design în jurul omului, prin funcţionalitate altoită cu emoţional, adică aşa cum se făcea cînd îşi lua avînt micul Paris.
Mai putem face astăzi drumul invers? Sigur că putem, dar cu instrumentele anului 2011. Nu este vorba de o copiere a oraşului interbelic, aşa ceva nici nu mai este posibil, dar ar trebui să începem prin a reconsidera importanţa patrimoniului oraşului încă iubit – în poze. Aşa ajungem să redescoperim ce are valoros Bucureştiul de azi şi pentru ce merită să fie din nou iubit.
Trama stradală – crescută organic – a oraşului interbelic este unul dintre elementele-cheie ale recuperării memoriei culturale. „Rupturile“ tramei organice, generate de noile bulevarde, supralărgirea străzilor sau demolările excesive au nevoie să fie „cusute“, folosind instrumente inovative de design urban. Nu ne mai atrag bulevardele, din cauza traficului, dar ne plac străduţele mici, mai ales în weekend, Icoanei, Cotroceni, Parcul Carol, Şelari, chiar şi Piata Galaţi şi Moşilor (pentru cei cu un pic de imaginaţie).
Eclectismul oraşului ne oferă posibilitatea de a continua proiectul metropolei multilayer, dar pe o tramă stradală originală. Recuperarea şi punerea în valoare a spaţiilor cu veleităţi de spaţiu public sînt esenţiale în această paradigmă. Avem nevoie de pieţe publice cu identitate şi funcţiuni bine definite. Funcţiuni ce vin din tradiţie sau din destinaţii general acceptate de locuitori, şi nu din decizii politice conjucturale sau festivism. Refacerea pe principii moderne a infrastructurii stradale – în care pietonul, biciclistul şi transportul în comun au prioritate faţă de automobil – va aduce cu sine o surprinzătoare efervescenţă economică şi culturală. Încă mai există în Bucureşti bucăţi valoroase de arhitectură la scară umană. Trebuie doar să ne uităm cu alţi ochi la ele. Triunghiul Muzeelor („Antipa“, MŢR şi Geologie) este un exemplu de intervenţie inteligentă, care poate transfoma cele trei curţi într-un spaţiu public nou, cu mare valoare adăugată. La fel este redescoperirea străzii Calea Griviţei şi a legăturii dintre Gara de Nord şi Calea Victoriei, trecînd pe lîngă Baia Centrală. Sau relaţia pierdută dintre Gară şi Piaţa Matache, care ar putea ajuta la reinventarea conceptului de piaţă de producători mici, în adevăratul sens al cuvîntului. Calea Moşilor, suferindă, cu casele sale geniale. Fosta Cale a Rahovei, care începea odinioară de la Şelari, este acum tăiată în bucăţele de Marele Bulevard – de altfel şi el pustiu astăzi. Piaţa de flori, împreună cu Vama Antrepozite şi Fabrica Bragadiru aşteaptă să fie redescoperite şi readuse în circuitul oraşului. Liceul „Lipatti“ şi Şcolile de artă sînt tratate ca banale şcoli de cartier şi aproape invizibile pentru oraş. Parcul Carol, cu clădirile sale unice, de arhitectură industrială, Centrala Electrică şi Gara Filaret, Fabrica de chibrituri (clădiri care au păstrat memoria expoziţiei internaţionale), Arenele Romane şi Observatorul astronomic, Palatul Mitropoliei (care a găsit de cuviinţă ca în 2010 să se înconjoare de ziduri şi bariere de acces)… Toate aceste repere sînt păstrătoarele energiei vitale a izbăvirii noastre urbane. Mai simplu spus, locuri de iubit. Iubiţi-le!
P.S. Dedic acest text domnului profesor arh. Constantin Enache.
De formaţie arhitect, Teodor Frolu este partener la Space Syntax România şi membru fondator al Asociaţiei Spaţiu Urban Bucureşti.