De ce-am plecat, de ce-aș mai fi rămas?

(Am scris titlul și am ieșit pînă în piața provensală care se ține în fiecare duminică în Portul vechi. Am trecut, la colț,  pe lîngă „nea Mihai“, așa mi-a spus că-l cheamă, poate e doar numele de scenă al acestui cînăreț rom din Timișoara care vine și el cu chitara cînd e piață și cîntă niște șlagăre, încercînd să pară spaniol sau, măcar, „gitan“. Apoi, în piață, timp de o oră, am auzit de cîteva ori, din diverse grupuri de mușterii, cuvinte românești din vocabularul sexual minimal, spuse în gura mare. Cu asta mi-am alinat un pic dorul de țară, am cumpărat cireșe, roșii și o tapenadă, și m-am întors la scris.)

E 13 iunie, acum cînd scriu – o zi în care, în 1990, mulți români au decis să plece fără să se mai gîndească la întoarcere. Eu nu sînt printre ei, am rămas și după 13-15 iunie, deși gîndul unei bătrîneți liniștite în sudul Franței m-a încercat din tinerețe. Am și fost să vedem niște apartamente la Hyères, apoi am căzut sub farmecul unei „maison de village“ într-un cătun aparținător comunei Sollies Pont. O căsuță pe patru niveluri (ultimul era o terasă tropeziană) în care ne vedeam îmbătrînind. Agenta imobiliară care ne-a însoțit ne-a propus să semnăm un compromis (e un act premergător cumpărării, un fel de convenție că tu vei cumpăra și că ei nu vor vinde altora, timp de maximum șase luni de zile), proprietarii se pregăteau să scoată șampania din frigider, dar tocmai atunci a intrat pe ușă Marius Scarlat, prietenul nostru la care ne petreceam vacanța, chirurg ortoped eminent, care ne-a spus să nu semnăm nimic. Am fost puțin dezamăgiți, dar el a insistat. Am plecat destul de brusc de acolo, și Marius ne-a lămurit: „Am zeci de pacienți în vîrstă care renunță la casele cu etaj, pentru că nu mai pot urca. Voi vreți să îmbătrîniți aici, așa că nu are rost să vă cumpărați o casă cu patru niveluri“. În mod clar, atunci nu venise momentul. 

Dar care s-a ivit, cu claritate, atunci cînd am fost numit în post la Marsilia. Aveam la dispoziție patru ani să vedem cam unde să ne punem bagajele. Patru ani în teorie, pentru că Victor Ponta m-a schimbat în prima ședință a Guvernului său. N-am protestat, fusesem numit politic, era normal să fiu schimbat tot pe criterii politice. Asta ne-a accelerat deciziile și, uite așa, am ajuns, după șase luni tulburi petrecute la Nîmes, unde, totuși, am scris un roman, Negru și Roșu, la Ciotat. Pe atunci eram cîțiva români, acum sînt cîteva sute de familii. De exemplu, avem aici patru stomatologi români plus sute de medici în toată Regiunea Sud.

În afara celor veniți la muncă, în special în domeniul construcțiilor, mai există românii care se eliberează din Legiunea Străină, aflată la Aubagne (zece kilometri distanță) și decid să se reintegreze în viața civilă aici, în zonă. Care va să zică, există un pic de Românie în Provence. Destulă cît să nu te simți chiar străin de tot, să nu ți se pară că ai plecat definitiv, să existe o țesătură socială cu care să interacționezi în românește.

Dacă e adevărat ce spunea nu mai știu cine, „Orice om are două țări: țara lui și Franța“, atunci chiar nu am motive să mă simt exilat (și nici nu sînt). În termeni administrativi sînt ceea ce s-ar numi CRDS, „cetățean român cu domiciliul în străinătate“. Locuiesc aici, dar trăiesc și în România, virtual sînt acolo mai tot timpul. În două ore și jumătate ajung de la Aeroportul Marsilia la Otopeni, ceva mai puțin decît aș face cu mașina din București la Arad, să-mi văd tatăl și fratele. Distanțele nu mai sînt mare lucru acum, Internetul le stinge în felul lui, avioanele le topesc în ore puține. Acum, departe e foarte aproape.

În mod normal mă întorc în România de patru-cinci ori pe an. Acum, cu pandemia, a fost ceva mai dur, mai greu de suportat. Abia în mai am făcut primul zbor și, la nici o săptămînă după ce m-am întors în Provence, am făcut și zborul al doilea. Wow, mă reîntorceam! Ciudat, dar cei aproape doi ani în care nu am mai fost acasă (da, apartamentul meu din București a rămas cu eticheta „acasă“) nu m-au oprit să mă instalez cu toată naturalețea în rutinele mele românești, să mă văd cu prietenii, să-mi salut vecinii ca și cînd nu aș fi fost plecat. N-am reușit să-i văd pe toți. Din fericire, unii dintre ei, pe care i-am ratat în București sau Timișoara, vor veni în vacanță aici, așa că punțile nu se șubrezesc. Nu se depun pînzele de păianjen pe prieteniile noastre.

După ce am fost schimbat din funcție, nu am întors spatele țării mele, dimpotrivă, am continuat să o reprezint aici „pe persoană fizică“. Am simțit că, deși, oficial, misiunea mea diplomatică a fost oprită, e loc pentru ca misiunea de diplomație culturală să meargă mai departe. Am devenit președinte de onoare al Asociației Amitié Franco-Roumaine, care reunește o mînă de francezi pasionați de țara noastră în jurul lui Paul Julien, artizanul a 13 înfrățiri între comune din Departamentul 13 (în care locuim noi) și 13 comune din județul Vîlcea. La Des-trousse, comuna în care el a fost primar 25 de ani, e înfrățită cu Horezu. Cu acești inimoși iubitori ai țării noastre am participat cu standuri pe la diverse manifestări din zonă, la Ziua Europei, în Aix-en-Provence, am organizat conferințe, am pus umărul la ediția Festivalului din Camargue, din Port Saint-Louis, unde Delta Dunării a fost invitată de onoare, și am organizat o seară românească acolo, cu dansuri, cu muzică și meniu românesc. Nu e o dare de seamă, dar trebuie să spun că, împreună cu această asociație, reușim să facem România vizibilă pe aici. Vizibilă altfel decît în articolele de fapt divers despre grupuri infracționale de compatrioți care fură, escrochează, jefuiesc. Noi, cei din asociație,  sîntem micii reparatori de imagine. Facem ce putem, uneori chiar mai mult! Pilda preferată a lui Paul Julien este aceea a păsării colibri care încearcă să mute un munte cărîndu-l bucățică cu bucățică, în cioc, fără să-i pese că nu va reuși.

În fiecare an, de 1 Decembrie, comuna Destrousse (unde e și sediul Asociației) devine capitala neoficială a României provensale. Închiriem sala festivă a Primăriei și organizăm sărbătoarea și apoi mica petrecere de după. Avem compatrioți care vin în costume populare, sala e plină de steaguri tricolore, vin oficialii locului alături de noi. De regulă, cîte un articol în ziarul La Provence despre asta. Cu ocazia Centenarului, am vrut să fie ceva de neuitat. Chiar doamna consul general de la Marsilia ne-a anunțat că va participa, a insistat să fie pomenită pe afiș și pe invitații, dar ne-a anunțat că nu are fonduri cu care să contribuie la cheltuieli. Cum zice protocolul, aflînd că vine și reprezentanta oficială a statului român în sudul Franței, și-au anunțat prezența aleși locali, deputați, primari din zonă, că francezii sînt consumatori de ocazii protocolare. Doar că, numai cu o zi înainte, invitata i-a trimis un SMS lui Paul Julien și l-a anunțat că nu mai vine, fără explicații. Și pentru că trebuia să scoată cineva castanele din foc, mi-am pus costumul de sărbătoare, cu insigna tricoloră la rever, și am ținut eu discursul oficial, rememorînd rațiunea pentru care sărbătoarea națională a României e la 1 Decembrie, apoi am strîns mîinile invitaților oficiali și am făcut conversație ca să uite gestul nepoliticos. Pe 11 decembrie, însă, doamna a organizat, în salonul unui hotel din Marsilia, un mic chef de Ziua României pentru a avea ce să posteze pe Facebook. Dar despre cheful ei nu s-a scris în ziarul La Provence nici un cuvințel. A fost, poate, doar o modalitate de a deconta niște cheltuieli din suma pe care o avea la dispoziție misiunea pentru Centenar. Ei, dar astea, ați putea spune, vorba lui Hagi, sînt răutăcisme.

Nici reacția ICR Paris nu a fost mai brează atunci cînd România a fost invitată de onoare la Festivalul Écrivains en Provence de la Fuveau, o comună din apropiere. Organizatorii nu au primit nici un răspuns la desele lor încercări. Aleseseră România ca invitat fără să se fi gîndit că va fi atît de dificil să obțină un sprijin oficial. Așa că am intervenit noi, „pe persoană fizică“, depanatorii de la Amitié Franco-Roumaine, am luat legătura cu Uniunea Scriitorilor din România și,  astfel, am avut parte de o delegație consistentă: Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Varujan Vosganian și Matei Vișniec. Trei zile în care s-a vorbit despre literatura română. Și chiar s-a editat un supliment special al ziarului La Provence, în care au fost prezentați scriitorii români.

Revin la subiect: reîntoarcerea în România. Într-un fel, simbolic, în fiecare zi fac o parte din drumul pe jos spre București, asta pînă în iunie. În medie, mărșăluiesc 11 kilometri pe zi; într-un an, acopăr bine distanța dintre La Ciotat și București, dus-întors. Puteți face calculul dacă nu mă credeți.

Așa că, pînă în iunie, îmi spun, fac, zilnic, cîte 11 kilometri spre România, iar din iulie, mă întorc spre La Ciotat. Un marș de la care nu mă abat. Acum deja am ajuns în București, fac niște kilometri prin Capitală și, apoi, din iulie, pornesc spre La Ciotat. Sper să ajung pînă la 1 decembrie 2021, că avem treabă!

Ioan T. Morar este scriitor și publicist. Cea mai recentă carte a sa este Fake-news în Epoca de Aur, Editura Polirom, 2020.

Foto: Camargue (sus), La Ciotat (jos) - wikimedia commons