De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?

28 iulie 2022   Tema săptămînii

În capitolul al zecelea din Evanghelia de la Marcu, doi dintre ucenicii lui Hristos, frații Iacov și Ioan, îi cer să le ofere locurile de frunte în viitoare împărăție. „Nu știți ce cereți!”, îi admonestează Mîntuitorul. În Împărăția cerurilor ambiția este sinonimă cu sacrificiul personal pentru un ideal spiritual și, mai ales, cu efortul depus în slujba oamenilor. Despre acest binom – ambiția de a parveni în împărăția acestei lumi și înstrăinarea de spiritul mundan pentru a cîștiga locul în Împărăția lumii ce va să fie – mă voi opri în rîndurile ce urmează.

Nu puțini sînt cei care confundă ambiția de a cuceri această lume, de a parveni social și material, cu binecuvîntarea divină. Teologia politică eusebiană a împăratului ca apostol pentru treburile din afara Bisericii a dat naștere în lumea bizantină la iluzia contopirii celor două autorități, cea temporală și cea spirituală, în persoana împăratului. Tentația puterii și dorința acerbă de a dobîndi prin orice mijloace hegemonia terestră s-au materializat într-un lung șir de condamnări, anateme, crime și demantelări în efigie a numeroși lideri politici și religioși, clerici, simpli creștini.

În acest spirit, cea mai acerbă confruntare dintre teologia politică bizantină care propovăduia adecvarea la puterea politică și imperativul ascetic contemplativ care propunea retragerea în realitatea alternativă a pustiei s-a purtat în Rusia imperială a secolului al XVI-lea. În timp ce „posesorii” conduși de mitropolitul Iosif de Volokolamsk (+1515) susțineau acceptarea sprijinului acordat țarului primind ca răsplată proprietăți funciare și venituri consistente pentru consolidarea și expansiunea urbanistică a Bisericii Ortodoxe Ruse, Nil de la Sorska (+1508) și adepții săi cunoscuți ca „non-posesori” doreau reîntoarcerea Bisericii la statutul anahoretic primar de simplitate absolută, în care căutarea lui Dumnezeu prin asceză, retragere din tumultul lumii și sărăcie voluntară să reprezinte scopul ultim al creștinului. În ciuda represaliilor arbitrare exercitate de către „posesorii” aliați puterii temporale asupra anahoreților, Biserica Rusă i-a canonizat pe ambii lideri într-o încercare de depășire a conflictului. Succesul celor care doreau ca Biserica să fie legată atît de puterea politică, cît și de proprietatea lumească a dat naștere la abuzuri, robie, sete de putere, compromisuri rușinoase.

Acest exemplu de succes al ambiției de a deveni mai important în lume decît în ochii lui Dumnezeu poate fi extrapolat la nivel istoric și social tuturor Bisericilor Ortodoxe naționale începînd cu secolul al XIX-lea. Doar obiectul devoțiunii seculare s-a diversificat atunci cînd reverența față de stat, venituri și înlesniri, acces și influență asupra puterii seculare s-a extins și asupra unui nou idol, Națiunea. Dependența ontologică față de statul național a acestor organisme ecleziale, adecvarea lor pînă la identificare cu politici contrare propriilor interese, urmată apoi stockholmian de reverență și cinstire peste veacuri atît față de naționalismul imund, dar și a celor care au transformat aceste organisme în accesorii religioase ale statului, a avut consecințe imprevizibile și pe termen lung asupra evoluției fizionomiilor spirituale din interiorul spațiului religios.

Ambiția de a fi mai important în ochii lumii decît în cei ai lui Dumnezeu a generat la nivel uman o nouă tipologie, aceea a creștinului dornic de adaptare cu orice preț la spiritul și politica lumii. Mereu în căutarea atingerii unui statut dominant, creștinul animat de asemenea idei confundă periplul mîntuirii cu propriul curriculum vitae. Compromisurile, purtatul servietei celui mai mare, lingușeala, smerenia redusă apofatic la stadiul de slugărnicie forestieră, popularitatea cultivată agresiv prin media (inclusiv în cea religioasă), convingerea fixistă în misiunea venită de la Dumnezeu de a parveni la nivel politic și social, predispoziția spre „leadership” manifestată grosier și zgomotos, setarea unor agende ideologice străine spiritului evanghelic societății și Bisericii, toate sînt simptomele unei „nebunii” provenite din cultivarea compulsivă a propriului sine. În aceste condiții, creștinul dornic să cucerească această lume trăiește într-o continuă competiție cu realizările celorlalți, considerînd mereu că el ar fi putut să facă lucrurile mai bine, mai repede și cu mai mult folos pentru cei din jur decît ceilalți.

Convins că slava lumească și cucerirea acestei lumi sînt scopul spiritual prin excelență, preopinenții curentului mai dezvoltă o meteahnă comportamentală: „misecuvineismul”, îndreptățirea fără temei, conștiința faptului că sînt de neînlocuit. Faptul că au obținut o diplomă universitară mai mult sau mai puțin prestigioasă, meritele personale prezente sau absente, filiația sau condiția aristocratică, verbiajul sau manierele îi îndreptățesc să creadă că lor li se cuvin „băncile cele dintîi” (Matei 23:6) în societate, în viața culturală și în Biserică. Adeseori, această formă de mesianism personal echivalează activismul de orice natură (politic, religios, cultural, social, ideologic) cu mesianismul religios sau mesianismul religios cu activismul de orice natură. Fără o autoexaminare spirituală constantă, stilul existențial egocentric a transformat nenumărați creștini în cenzorii morali ai propriilor Biserici, în vectori mediatici de autopromovare în scopuri politice și pecuniare, în agenți electorali cu mandat de Sus pentru „luminarea” nației și racordarea cotidianului la metafizic. Curajul de a vorbi în numele lui Dumnezeu și al oamenilor prin prisma propriei îndreptățiri de sine, intenția de a seta „agende” ideologice plagiate din alte contexte geografice din dorința de autopromovare, instrumentalizarea comunității ecleziale pe persoană fizică constituie semnele materializării demonismului în cotidian și vremelnice permutări ale aceluiași spirit lipsit de fibră metafizică, avid de eternizare în imanent și dornic de a moșteni această lume.

Există leac duhovnicesc pentru spiritul nesăbuit care confundă împărățiile și amestecă sensurile scripturistice pînă la denaturare? Tradiția creștină conservă poate cea mai prețioasă și „ecumenică” mărturie, care a fost transmisă pe filieră ascetică pînă în contemporaneitate. Într-un text cunoscut ca Epistola către Diognet (aproximativ secolul al II-lea d.Hr.), se afirmă: „Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pămîntul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viață străină. (...) Locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină. ...Sînt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pămînt, dar sînt cetățeni ai cerului”.

În concordanță cu spusele autorului primar, adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească. A fi „străin” în societate și istorie presupune nu atît o separare geografică și fizică de oameni, ci mai ales un proces ascetic de acomodare a idealului dobîndirii Împărăției cu viața cotidiană, de reaprofundare a umanității originare sub vremi și de luptă continuă pe front spiritual cu ispita ambiției, parvenirii, cu puterea corupătoare a hegemoniei politice, intelectuale, sociale.

Un alt exemplu elocvent pentru asemenea atitudine și cum trebuie trăită această condiție a idealului „înstrăinării” de lume vine pe filieră monastică din Patericul egiptean. Confruntat cu eventualitatea convocării în fața împăratului Constantin cel Mare pentru a tranșa controversa ariană, dar și pentru a primi onoruri imperiale, Antonie cel Mare, părintele călugărilor, este admonestat și readus cu picioarele pe pămînt de propriul său ucenic: „Dacă vei merge, te vei numi Antonie; dacă nu vei merge, te vei numi Antonie cel Mare”.

Dacă refuzul subordonării oarbe față de orice stăpînire politică va fi consfințit în istoria creștinismului prin intermediul canoanelor care interziceau oricărui monah sau episcop să accepte demnități din partea autorităților temporale, avertismentul ucenicului adresat avvei Antonie își păstrează actualitatea. El nu semnifică neimplicarea creștinului în treburile cetății, ci faptul că orice creștin trebuie să refuze compromisul existențial cu această lume, să nu se lase influențat și sustras din parcursul său spre cer de anumite „mode”, „tendințe”, „idealuri” sau „influențe”. În căutarea Împărăției, creștinul autentic refuză să se autopromoveze pentru funcții, să care geanta cuiva pentru a parveni sau a deveni „eligibil” pentru demnități publice, să fie slugarnic, să seteze agende spațiului public în numele vreunui grup religios din care face parte sau să se considere îndreptățit pentru locurile din vîrful ierarhiei politice, sociale sau academice. Singurul mesianism acceptat în cheie evanghelică este cel al exersării personale a virtuților prin împreuna-analiză în relație cu celălalt a stadiului ascetic și doxologic atins și al ajutorării aproapelui indiferent de etnie și confesiune.

Fără a avea o existență descărnată, creștinismul cotidian refuză dominația politicului în viața spirituală, naționalismul deșănțat și xenofob predicat la amvon, ideologia zornăitoare de orice factură, polemicile inutile și lipsite de spirit constructiv, mesianismele personale și agendele la purtător înveșmîntate în parfum de teologumenă expirată. Prin excelență, deși mereu singur cu sine în căutarea Împărăției, creștinul este chemat să fie o ființă comunitară, atent la cei din jur și la treburile cetății, să își pună amprenta asupra istoriei avînd oroare de religiozități politice, îndreptățiri de sine sau de determinismul statutului social.

Alături de demonul mîndriei, tentația pietistă a gîndirii apocaliptice bizantine sau a eternei vehiculate conspirații anticreștine încolțește în mulți care, prin felul de viață, s-au înstrăinat lumii acesteia. Atunci cînd nu se refugiază exclusiv în contemplație misticoidă în speranța rezolvării divine a unei situații istorice delicate, creștinii cred eronat că responsabil pentru situația precară în care se găsesc istoric este un „complot”, o urzeală malefică de proveniență externă. Întotdeauna am rămas uimit de siguranța debordantă a anumitor intelectuali și clerici preponderent din mediul monahal în a identifica fără nici o urmă de îndoială cauza tuturor relelor din mediul bisericesc în conspirația mondială ocultă îndreptată asupra creștinismului autentic. Absența spiritului critic și a diagnozei semnelor vremurilor printre creștinii practicanți naște orbire, dezinstituționalizare în cheie docetică a aparatului administrativ al Bisericii și divinizarea nejustificată a membrilor acestuia indiferent de rang sau treaptă. 

Chiar dacă tentația reușitei efemere în spațiul social atrage, ambiția primordială a creștinului este aceea de a fi pe calea ce duce în Împărăția lui Dumnezeu și a fi de folos oamenilor. În spiritul cuvintelor lui Hristos, singurul obstacol eficient în calea barbariei ce ne înconjoară este revenirea la redescoperirea scopului autentic al omului, care este nu eterna reinventare a unei identități culturale sociale sau politice travestită religios, ci calibrarea existenței terestre la cea spirituală. Doar așa fiecare creștin va putea sta de-a dreapta Mîntuitorului în Împărăția ce va să vină.

Ionuț Biliuță, doctor în istorie, este cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai” din Tg. Mureș.

Mai multe