Datul cu părerea şi dreptul la replică

- argument -

Credeţi că româncele au dreptul la menopauză? Dar ce părere aveţi despre copiii bipezi ai României? Aţi auzit că nivelul erecţiei a crescut în ultimii ani? – sînt doar cîteva exemple de întrebări (preluate din interviurile deja legendare ale lui Viorel Gaiţă) la care trecători pe stradă se înghesuie să răspundă. Revoltaţi, în mare parte, că româncelor, deşi cetăţene ale Europei, li se ia de multe ori menopauza, la care, da, au dreptul din plin, amărîţi că situaţia economică din România duce, iată, la naşterea copiilor bipezi (săracii de ei), dar cu o urmă de speranţă în ochi, la gîndul că poate criza economică ne-a ocolit, de vreme ce nivelul erecţiei este la noi mai mare decît cel din Uniunea Europeană.

Este acesta un sindrom de orgoliu? Faptul că nu acceptăm că nu ştim răspunsul, faptul că din orice putem încropi cîte un mic discurs (de multe ori agresiv şi înclinat către teoriile conspirative) reprezintă o dorinţă a noastră de a nu ne arăta slabi? Nu ştim, dar nu putem afirma că nu ştim. Nu cunoaştem, dar este peste puterile noastre să acceptăm acest fapt. Preferăm să îngăimăm, să vorbim, să pălăvrăgim, să avem păreri în toate, să fim buni la toate, să ne pricepem, în general, la orice.

Sîntem nevorbiţi, căci de multe ori nu ne ascultă nimeni, dar nici nu ştim să ne facem auziţi. Nu avem coerenţă în discurs, dar nici dorinţa de a ne face temele, de a studia adică temeinic ceea ce ne interesează, pentru a putea da mesajului nostru greutatea necesară de a fi luat în seamă.

Aşa că preferăm, de cele mai multe ori, să ne prefacem că ştim. Trebuie să ne impunem, chiar dacă nu avem nimic de spus. Cine nu vorbeşte, cine n-are o părere nu există. Aşa că – ştii, nu ştii – vorbeşti. Crezi. Ai impresia. Zici.

Zilele acestea, mai mult ca oricînd, „păreriştii“ au ieşit la rampă. Şi în stradă, şi în presă. Libertatea de expresie, libertatea discursului îşi pierd însă capitalul în valmeşul de dări de opinii. Pentru că oricine poate avea o părere, însă puţini pot să şi le susţină, iar opiniile de bun-simţ, opiniile avizate ajung să nu se mai distingă de restul, ci să se piardă în noianul de vorbe goale şi de înfierbîntări isterice, pînă într-atît încît nu li se mai conferă nici o valoare.

În acest context, poate deveni datul cu părerea nociv? Depăşind starea de uşor amuzament pe care îl trezesc cei care au păreri despre tot, inclusiv despre „interzicerea demolării zonei tectonice“, nu întrezărim oare şi acel hău provocat de pălăvrăgeala goală care uneori poate duce la violenţă – căci majoritatea celor care îşi dau cu părerea sînt şi oameni categorici, cu care nu poţi purta, de fapt, nici un dialog.

Cînd încetează, astfel, acest „părerism“ să mai fie o simplă discuţie amicală şi cînd devine, prin lipsă de esenţă, întărit şi de multă vehemenţă, o realitate care ne trage înapoi?