„Dar nu auzi ce frumos sună?“ – interviu cu violoncelistul Valentin RĂDUŢIU

Primii paşi pe care i-aţi făcut alături de muzică au început la vîrsta de 6 ani, o vîrstă cînd copiii sînt curioşi să descopere tot felul de lucruri. Ce v-a legat, dincolo de curiozitate, de muzică?

La cinci ani am primit cadou un micuţ keyboard de trei octave, pe care am început să cînt cu două degete. Acest key­board avea o simplă funcţie de acompaniament – apăsînd, de exemplu, clapa cu sunetul „do“, automat cînta un acompaniament în do major. Într-un mod care pînă astăzi mă uimeşte, probabil prin simpla metoda de „trial-and-error“, am învăţat să mă acompaniez cu tonica, subdominantă şi dominanta. Aşa am început să improvizez. La un moment dat m-a observat o prietenă a părinţilor (care mai tîrziu a devenit prima mea profesoară de pian) cum cînt şi m-a întrebat ostentativ, curioasă ce voi răspunde la acea vîrstă fragedă: „De ce cînţi pe aceste clape urîte, cele negre?“ La care eu am spus, mirat: „Dar nu auzi ce frumos sună?“ Aşa că doresc să vă răspund cu aceeaşi puritate a unui copil: de muzică m-a legat frumuseţea ei. Mi-a plăcut orice produce sunet. Am terorizat lumea din jur fluierînd non-stop pe un Blockflöte şi am imitat cu un beţişor de plastic pe o chitară mişcările de arcuş, pînă cînd am primit, în sfîrşit, un violoncel.

Care e cea mai grea şi mai iubită partitură pe care aţi interpretat-o?

„Greul“ e un lucru relativ. Ştim, din diferite aspecte ale vieţii, cît de greu poate să fie să faci un lucru simplu cu perfecţiune şi măiestrie adevărată. Muzica lui Mozart, de exemplu, care de atîtea ori e caracterizată de acea simplitate şi puritate copleşitoare: să o interpretezi cu naturaleţe, eleganţă, fără a-i adăuga ceva în plus şi, în acelaşi timp, oferindu-i toată fantezia ta muzicală, este foarte, foarte greu. Celibidache dădea muzicienilor tineri această lecţie, punîndu-i să cînte la instrument „Hännschen klein“, una din cele mai cunoscute melodii germane pentru copii: „Cine ştie să frazeze «Hännschen klein», ştie să cînte şi Bruckner“ – spunea. Dar înţeleg la ce vă referiţi. Repertoriul unui instrument oferă dificultăţi diferite: întîi sînt, evident, acele piese care, din aspectul tehnic, sînt foarte grele şi necesită o manualitate foarte bună, rapidă, şi virtuozitate. Mă gîndesc, de exemplu, la Sinfonia concertantă de Prokofiev, care şi pentru condiţia fizică este o provocare. Apoi există piese care solicită foarte mult psihicul interpretului: „Concertul pentru violoncel“ de Schumann este caracterizat de o ambivalentă emoţională permanentă, care ilustrează fragilitatea sufletească şi stările schimbătoare ale compozitorului. Această nelinişte interioară se manifestă și printr o dezvoltare a materialului tematic, care în privința memorizării este foarte epuizantă – o cu totul altfel de greutate. Dar vreau să vă spun care e piesa pe care am repetat-o cel mai mult, cînd am învăţat o prima dată, împreună cu pianistul: a doua sonată pentru violoncel de George Enescu. Această muzică are un idiom atît de unic, incomparabil, încît nu îţi permite să fii leneş, să te bazezi pe reflexele şi aşteptările muzicale obişnuite. Cînd pui pentru prima dată pasul în această lume, ești ca un nou-născut: te uiţi de jur-împrejur, cu mirare, cu ochii larg deschişi, cu toate simţurile la atenţie maximă. Citeşti partitura şi minuţioasele ei detalii, însă nu doar pe aceea a violoncelului, ci şi a pianului, pînă cînd toate informaţiile sînt asimilate şi pătrund în subconştient. Doar atunci, în clipa concertului, această lucrare vorbeşte prin tine şi poţi lăsa muzica „să se întîmple“ de la sine. Atunci va răsuna cu acea simplitate şi naturaleţe despre care vorbeam mai devreme şi care, şi la Enescu, este la fel de importantă ca la Mozart. Spun mereu că acea partitură care se află pe pupitrul meu într-un anumit moment este cea mai dragă partitură a mea. Dar prin procesul de învăţare atît de intens pe care vi l-am descris şi prin starea emoţională şi unică a fiecărei interpretări în concert, această a doua sonată de Enescu are un loc cu totul aparte în inima mea.

Vorbind despre muzica lui Enescu, a contat în cariera dvs. premiul pe care l-aţi primit la Concursul „George Enescu“?

Premiul meu la Concursul Enescu a fost un succes foarte important pentru mine şi a marcat un moment decisiv. Sînt de părere că parcursul, cariera unui muzician sînt ca un mozaic: se construieşte din multe bucăţele, iar acest premiu a legat multe piese una de alta şi a creat un întreg mai mare. Un premiu la acest concurs aduce o vizibilitate internaţională şi dovedeşte că tînărul muzician laureat, într-un context de tensiune şi comparat cu o concurenţă internaţională, a reuşit să se impună. Prin acest aspect se cîştigă încrederea organizatorilor în branşa muzicală. Pe lîngă invitaţii de a susţine concerte, premiul m-a şi încurajat să imprim CD-ul cu integrala lucrărilor enesciene pentru violoncel şi pian, și l-a pus într-o lumină deosebită. Mai ales pentru că sînt şi român, m-a ajutat să exprim o poveste foarte personală, care şi acum, la mai mulţi ani după participarea la concurs, continuă şi deschide multe porţi frumoase.

a consemnat Stela GIURGEANU