Dar ea, cum se raportează la noi?

4 mai 2011   Tema săptămînii

Mie mi se pare că a te opri din făcutul bagajelor către cele Americi, ca să scrii despre cum te raportezi la străinătate, spune, deja, totul. Şi nu ca să epatez îmi devoalez destinaţia, căci, sincer, nu cred că mai cade cineva pe spate cînd spui că te duci în State. A devenit, pentru mulţi dintre (cei ca) noi, business as usual. Te duci unde ai treabă, faci ce ai de făcut, te întorci că mai e treabă de făcut şi pe acasă... şi tot aşa.

Dacă este să notez două cîştiguri monumentale ale ultimilor 20 de ani, acestea ar fi libertatea de exprimare (în toate formele ei, dintre care doar cîteva au legătură cu vorbitul) şi libera circulaţie. Faptul că poţi merge unde vezi cu ochii (bani să fie!) este un lucru care ţine de elementară igienă mintală. Imaginaţi-vă doi jurnalişti români, într-o crîşmă mai spălăţică din Ljiubljana, privind oarecum la pleasneală o plasmă pe care curgea alene un canal meteo. Temperaturile din India păreau normale. Mumbay, Calcutta, Goa... „Ai fost vreodată la Goa?“ întreabă unul într-o doară. „Da, acum doi ani“ răspunde celălalt şi încep a-şi depăna amintirile ca, pe vremuri, părinţii noştri reîntorşi de la Sovata. Relaxaţi, fără emfază, fără fală. Goa e şi ea un loc de din vale de Rovine...

Această relaxare în faţa străinătăţii este, pentru mine, semnul normalităţii. Nu am înţeles niciodată întrebările acelea cu „Nu vă e ruşine că sînteţi român?“. Sau poate că erau cele cu „De ce vă simţiţi mîndru că sînteţi român“?...  Nu mi-a fost nici ruşine, nici de mîndrie nu m-am umflat din cauza apartenenţei mele la o naţie, fie ea şi mîndra naţie română. Cred că patriotismul, acolo unde există cu adevărat, operează cu alte emoţii, cu alte valori şi cu alte organe (altele decît pipota, voi a spune). Nu am fost niciodată tratată fără respect pentru faptul că sînt româncă – poate doar de autorităţile propriei mele ţări. Şi nici urale nu am primit pe aceleaşi temeiuri – cu o notabilă excepţie (Praga, anii ’70, alte vremuri!...).

Dar dincolo de aceste experienţe personale – poate privilegiate –, nu pot să nu observ rolul schimbat al „străinătăţii“ în viaţa noastră.  Vorbim de „plecat“ – şi nu de „fugit“ sau (mai neutru)  de „rămas“. Vorbim de căpşunari, de instalatorul polonez, care este ca şi fratele nostru, de bonele, dădacele şi infirmierele românce care oblojesc grijile unei întregi Europe (astfel încît Doamne, feri! să ai nevoie de una în România). Rîdem şi ne dăm coate privind pe YouTube filmuleţul cu sudorii care cîntă „Puşca şi cureaua lată“, în maiou şi cu vin la PET. Putem rîde (că e libertate? E!) şi rîdem ca proştii, dacă facem abstracţie de faptul că oamenii aceştia sînt, de fapt, cei mai europeni dintre noi. Sînt cei care au intuit primii care este beneficiul imediat, personal, al aderării la Uniunea Europeană şi s-au mişcat în sensul aproprierii acestuia. Era dreptul lor să plece în Europa, să muncească, să decidă că pot să facă acolo lucruri pe care, unii dintre ei, ar fi refuzat să le facă în România. Oamenii aceştia sînt, de fapt, pilde pentru noi, ceştilalţi, care vedem în Uniune un construct, o instituţie, o umbrelă de valori şi, uneori, o struţocămilă. Vorbim de românii „care ne fac de ruşine“ (să auzi asta din gura unui ministru de Externe este aproape o insultă), mai mult decît despre cei care şi-au însuşit Uniunea şi şi-au făcut-o casă. Şi este şi normal, aş spune, pentru că oferim acelaşi tratament al ignorării milioanelor de germani, olandezi, austrieci şi letoni care se duc zilnic la serviciile lor onorabile şi se întorc seara la familiile lor.  Şi ne mai extaziem cînd şi cînd, şi ne ia cu plăcut leşin pe la organul naţional cînd vreun resortisant român mai apare pe la „Naţia X are talent“.

Noi sîntem străinătatea străinătăţii şi, dacă vrem să fim trataţi de pe picior de egalitate, trebuie să purcedem întîi de toate să ne privim pe noi înşine cu respect. Respect spun, nu mîndrie. Respectul datorat unei ţări europene care îşi pune cetăţenii înaintea „poporului“, care reuşeşte să se desprindă cu umor (care, de altfel, nu îi lipseşte) de etichetele pe care încearcă alţii să i le lipească. O ţară „normală“, cu problemele ei, cu bunele şi cu relele, dar, mai presus de orice, cu decenţă, cu ferment cultural, cu drag de viaţă şi spirit ludic şi ai cărei cetăţeni se simt bine în pielea lor şi în hotarele pe care doar mintea lor le trasează. 

Eu nu am fost niciodată la Goa, ce să fac, dar sincer vă spun că am un sentiment de mîndrie patriotică atunci cînd, şezînd în Grand Place, cu un lait russe fierbinte în faţă, mă uit în jur şi-mi spun: „Frumoasă eşti, patria mea!“. Şi visez la străinătate. La Betelgueuse, de exemplu...

Mai multe