Dar dacă ești tînăr, sărac și bolnav?

În redacția noastră, tinerețea este încă ceva de înțeles (pentru cei încă tineri), o amintire numai bună de sondat literar sau un motiv de meditație (pentru cei care au pierdut-o). În pragul iernii, încă departe de efuziunile primăvăratice, ne-am gîndit să facem un „Dosar intern“ pe o temă care revine adesea în discuțiile noastre: cum e (cu) tinerețea? Greu să te debarasezi de clișee (de pildă, de vorba că tinerețea nu se vede în data nașterii, ci într-o anume dispoziție a sufletului!) și greu să te debarasezi de o anume vulgată a tinereții, care ne spune că e mereu vîrsta cea bună sau, mai bine zis, mereu preferabilă. 

Sociologic, tinerețea este o formă de relaționare între vîrste. Orice relaționare, ne spun tot sociologii, presupune o valorizare. În lumea de azi, tinerețea e bine văzută; oricum, mai bine văzută decît orice altă vîrstă: copiii sînt prea mici, adulții sînt nereformabili, bătrînii sînt inutili. Aflu, adesea, nemulțumiri venite din „piața muncii“ cum că, de la o vîrstă încolo (cam 35 de ani), șansele să găsești un serviciu scad dramatic. Iar dacă ajungi în situația de a căuta un serviciu pe la 55-60 de ani, trăiești mai mult decît o dramă, trăiești o tragedie. 

Sigur că tinerețea strălucește doar dacă e anturată, în pandant, de celelalte vîrste. Cum să-ți dai seama dacă un om e tînăr altfel decît în contextul general al vîrstelor? Sarcastic, s-ar spune că, iată, copilăria, maturitatea și bătrînețea și-au găsit rostul: dau perspectiva asupra tinereții. Dar sarcasmul nu ne duce nicăieri. Mai e și altceva esențial de spus despre sensul tinereții ce se poate afla doar raportînd-o la alte vîrste. Acum vreo 40 de ani, administratorii unui parc natural african au decis să repopuleze savana cu elefanți și au achiziționat cupluri de elefanți tineri, gîndindu-se că e logic să nu dai banii pe elefanții bătrîni, care nici nu se mai pot reproduce și mai au și obiceiul să moară înainte să-și „amortizeze“ costul. Numai că, foarte curînd, au dat de o mare problemă: elefanții tineri, scoși din „contextul social“, s-au dovedit a fi violenți – au distrus sate și plantații ale băștinașilor, au atacat echipele de lucrători ai parcului, s-au încăierat între ei. Atunci, administratorii parcului au aflat de la specialiștii chemați în ajutor că elefanții funcționează normal și, în cele din urmă, util ecosistemului lor doar în cadrul lor „social“ firesc: adică în interiorul grupului cu elefanți de toate vîrstele. Adulții păreau a avea autoritatea de a-i tempera și de a-i înțelepți pe tineri, în timp ce puii lor sau ai altor elefanți din grup păreau a-i face mai prudenți și mai atenți. Nu spun că sîntem elefanți, dar povestea aceasta mi se pare sugestivă pentru sensul pe care îl au vîrstele, toate vîrstele, în ansamblul fenomenului biologic și, deci, uman. 

Pe de altă parte, tinerețea, oricît e ea de dezirabilă (pentru că e sănătoasă, plină de instinct vital, capabilă naturalmente de efort fizic și intelectual și are, mai ales, viitor), este plină de capcane dintre acelea în care un om chiar își poate rupe gîtul. La tinerețe greșești mult, la tinerețe acumulezi acele nereușite care devin frustrările intratabile ale vieții, la tinerețe întîlnești marile răscruci ale destinului, drumuri pe care, odată ce apuci, greu te mai poți întoarce, și apuci pe ele, adesea, fără să-ți dai seama că sînt decisive. În plus, la tinerețe e greu să înțelegi. 

Sigur că, așa cum spune cunoscuta anecdotă, e mai bine să fii tînăr, sănătos și bogat decît bătrîn, bolnav și sărac. Dar dacă ești tînăr și sărac? Sau tînăr și bolnav? E mai bine decît să fii bătrîn și bogat? Sau bătrîn și sănătos? Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice nefericire?