"Dar dacă..."
- argument -
Sînt cea mai puţin anxioasă persoană cu putinţă (de fapt, sînt mai mereu îngrijorător de binedispusă, probabil că la un moment dat o să mi se înfunde şi mie). Am însă destui prieteni care au trecut şi încă mai trec prin episoade anxioase, iar subiectul e teribil de actual, în condiţiile în care psihoterapia rămîne pentru majoritatea românilor un lux şi nici la capitolul „acceptare a problemei“ nu stăm mai bine. Mi s-a părut important să găzduim în paginile Dilemei vechi un dosar făcut în colaborare cu Cristian Lupşa – redactor-şef la Decât o revistă, şi cu Andrei Pungovschi, unul dintre cei mai talentaţi tineri fotografi de la noi. (Luiza Vasiliu)
Iată de ce:
Acum trei ani am citit în tren un articol fenomenal din The New York Times Magazine despre nişte cercetări care arată că temperamentul determină o parte din cine sîntem şi că anxietatea poate fi intuită încă din primele luni de viaţă, studiind cît de reactiv este bebeluşul la stimuli noi. Textul m-a atras şi pentru că oferea o explicaţie biologică pentru nişte tendinţe de retragere şi evitare pe care le-am simţit de cînd mă ştiu. Mai tîrziu, în 2011, am decis să aprofundez subiectul anxietăţii şi am aplicat împreună cu Andrei Pungovschi la bursa Rosalynn Carter pentru jurnalism pe probleme de sănătate mintală.
Mugur Ciumăgeanu, unul dintre autorii din acest dosar, ne-a spus că a trăi cu anxietate e ca-n povestea lui Creangă cu drobul de sare: aştepţi un rău de care eşti sigur că nu te va ocoli. Această teamă nejustificată poate crea o stare permanentă de îngrijorare, un „dar dacă…“ care ne poate aliena şi izola.
Definiţia cea mai simplă a anxietăţii e reacţia de frică la un pericol închipuit. Lupta, în schimb, e cît se poate de reală, iar pentru unii, debilitantă. Timp de un an am stat de vorbă cu oameni care ne-au spus poveştile anxietăţii lor, o tulburare pe care n-ai cum s-o tratezi ca pe o pneumonie, poţi doar să înveţi s-o temperezi şi s-o gestionezi.
În România, puţini îşi recunosc îngrijorările – fie că li se va întîmpla ceva rău, fie că tremură la ideea de a vorbi în public –, sau nu vorbesc despre ele, pentru că trăim într-o cultură în care stigma bolii mintale şi a mersului la terapie e încă prea puternică.
Criza economică şi viteza inovaţiilor tehnologice nu fac decît să crească riscul ca o teamă la foc mocnit să erupă într-o vîlvătaie. E indicat să ne scoatem anxietăţile la iveală, pentru a arăta că nu e nimic ruşinos în ele. (Cristian Lupşa)
După ce citiţi acest dosar, dacă aveţi poveşti pe care vreţi să le împărtăşiţi cu noi, vizitaţi dardaca.tumblr.com sau scrieţi-ne la cristi@decatorevista.ro.
***
Cîteva cifre
În România nu există multe cifre statistice despre tulburările mintale. Un studiu local, pe care îl citează şi autorităţile internaţionale, a fost publicat în 2009 şi se bazează pe o cercetare pe un eşantion de 2.500 de oameni efectuată în 2007. Conform cercetării, tulburările de anxietate sînt cele mai prevalente de-a lungul vieţii unui român, 6,9% ajungînd să sufere la un moment dat de una dintre ele. Cea mai frecventă e fobia specifică (de înălţime, de păianjeni etc.), urmată de fobia socială. Per total, 1 din 8 români îndeplineşte de-a lungul vieţii criterii de diagnostic pentru o boală mintală.
La nivel mondial, o lucrare din 2006 situa media prevalenţei anxietăţii la 16,6%, dar variaţia e mare. Alt studiu, din 2010, spune că 69 de milioane de europeni (dintre care 3 milioane de români) sufereau de anxietate, iar costurile (servicii medicale şi sociale, bani pierduţi din cauza lipsei de productivitate) erau de aproape 75 de miliarde de euro.
În SUA, majoritatea statisticilor spun că 1 din 5 americani suferă de o tulburare de anxietate.
Foto: Andrei Pungovschi
Dar Daca (What If) from andrei pungovschi on Vimeo.