Dandy, o hieroglifă vie – interviu cu Adriana BABEŢI
Ce importanță a avut dandysmul în definirea unui nou model de prezență masculină în societate?
Întîi am să răspund scurt, ca un elev silitor scos la tablă, că dandysmul a avut o importanţă mare, ba chiar foarte mare în apariţia unui nou stil masculin. Apoi o să mă iau în serios, ca un dandylog de serviciu ce sînt, şi am să nuanţez răspunsul. Pentru asta am să mă „autoplagiez“ puţin, fiindcă mai tot ce aveam de spus referitor la aceşti bărbaţi eleganţi a apărut acum vreo 13 ani în Dandysmul. O istorie (Editura Polirom, 2003). În cartea cu pricina m-am străduit să prezint cît de cît sistematic şi în amănunţime un fenomen extrem de divers, de dispers şi de antisistem, ca zic aşa. Sper să nu devin prea pedantă cu atîtea precizări. Deci, numit ca atare (între primii, de Byron, în 1818), dandysmul este, istoric vorbind – şi asta trebuie precizat din start – un fenomen european occidental, iniţial exclusiv masculin, apărut în Anglia la finele veacului al XVIII lea şi rafinat mai apoi de Franţa. Experţii în dandystică spun cu argumente imbatabile că au existat predecesori de neuitat şi pe sol francez, şi pe sol englez (de la acei Muguets de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea la Macaroni, la the Fashionables şi the Bucks, cu tot cu les Muscadins, les Beaux, les Incroyables, de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea).
Dar nimic nu se poate compara cu intrarea în scenă (la celebrul bal de la Windsor din 1794) a primului dandy oficial din lume, George Brummell. Cînd a apărut în cadrul uşii din marea sală, cînd a făcut primii paşi, întreaga asistenţă, în frunte cu viitorul rege George al IV-lea, a amuţit. O curte întreagă a putut vedea ceva cu totul şi cu totul nou: un bărbat nici măcar frumos, îmbrăcat însă cu o eleganţă aparte, de o simplitate discretă, de neimitat, în contrast masiv cu împopoţonarea aurită a nobilimii, cu fastul ei excesiv. Dar Brummell le-a tăiat respiraţia şi i-a sedus definitiv nu doar cu veşmintele şi accesoriile (mănuşi, cravată, baston, lornion), ci şi cu o atitudine de ansamblu: gesturi căutat distante, impasibilitate a figurii, indiferenţă ostentativ-provocatoare faţă de cei din jur şi o egolatrie fără margini. Un stil de mare clasă, deşi Brummell (ca, de altfel, mulţi alţi dandy) nu a avut origini aristocrate. Dar el şi-a creat în schimb, plin de orgoliu, propria castă.
Cît contau, pentru un dandy, aparența fizică, îngrijirea, hainele?
Contau enorm, dar nu erau totul. Cum s-a văzut deja, atunci, la Windsor, Brummell a făcut breşă printre puzderia de fireturi, printre strasuri, brocarturi, catifele, cu un costum plin de rafinament şi distincţie (vestă bleu, încheiată cu nasturi pînă aproape de brîu şi terminată la spate în două cozi, pantalon crem, puţin colant, ghete negre, cravată albă în zeci de pliuri, mănuşi de piele fină). Deci fenomenul a pornit, la prima vedere, de la vestimentaţie, drept pentru care foarte rapid tot mai numeroşii dandy au început să fie numiţi cînd „animale de stofă“, cînd „spilcuiţi“, cu o nuanţă de dispreţ afişat. Pînă şi „filfizon“ din română sugera acelaşi lucru. Dar dandylogii susţin, pe bună dreptate, că această suprafaţă, veşmîntul, are – în cazul bărbaţilor despre care vorbim – şi profunzime, că ea semnifică intens. Prin urmare, dorinţa dandylor de unicitate, de ieşire din uniform şi din orice uniformă, precum şi imensul narcisism le transformă eleganţa în principiu de viaţă. Ei provoacă, sfidează în primul rînd prin vestimentaţie, dar o fac nu ostentativ (semn de primitivism), ci cu multă fineţe, printr-o tactică a „piezişului“. Au subtilitate şi inteligenţă atunci cînd ies în lume ca o hieroglifă vie.
Marii modilogi, autorii tratatelor despre modă, de la Carlyle la Roland Barthes şi trecînd prin (ei, bine, da!) Balzac, cel din Tratat de viaţă elegantă, susţin că tot ce ţine de modă nu e o chestiune superficială, ci, dimpotrivă, una din cele mai elaborate şi încărcate de sens activităţi. Felul în care un dandy autentic se pregăteşte pentru o ieşire în lume spune multe. E ca şi cum s-ar pregăti cu un arsenal întreg, cu strategii şi tactici, pentru o cucerire. Grija pentru cel mai mic detaliu, exersarea în faţa oglinzii a mersului, a postùrilor corpului, a privirii şi vocii, ba chiar a unor replici e, în sine, un spectacol. De altfel, întreaga lor viaţă e concepută ca operă de artă.
„Să trăiești și să dormi în fața oglinzii“, spunea Baudelaire, iar Albert Camus comenta această afirmație spunînd că un dandy este mereu în opoziție. Totuși, în lumea de azi (obsedată de apariție, de „imaginea de sine“), nu poate fi și o variantă de conformism?
Răspunsul nu e simplu. La prima vedere, pare că una-i ce zice Baudelaire, şi alta, ideea lui Camus. Dar la o scrutare mai atentă, cei doi se întîlnesc. Pe de-o parte, e vorba despre etica narcisică a dandyului, care presupune, între altele, o mega-estetizare a trăitului prin acel „în faţa oglinzii“. Un dandy îşi joacă viaţa cu toată artificialitatea, în plin simulacru şi din simplul motiv că nu o poate trăi. Iar cauzele de adîncime ale acestui blocaj sînt multe şi diverse. Pentru că nu au putut fi Napoleoni, s-au chinuit să devină Brummelli, iată unul din locurile comune ale dispreţului cu care i-au strivit pe dandy mulţi dintre adversari.
Numai că această formă de egolatrie a fost interpretată şi altfel. A trăi în gratuitatea sublimă a jocului specular e şi un mod aparte de a contesta orice formă de înseriere socială, pervertită de forţa banului, de mediocritate şi de ambiţia reuşitei cu orice preţ. Aici e de căutat splendoarea eroică a rezistenţei dandy-ului. A protestului său. Iar cel care întrupează acest ideal cu patos şi deopotrivă cinism, făptură paradoxală în toate, e însuşi Baudelaire, un „dandy al boemei“, poziţie cu totul ciudată, deoarece între dandysm şi boemă singura legătură posibilă e dorinţa de a sfida. Lui i se potriveşte poate cel mai bine definiţia lui Camus din L’Homme révolté.
Ce se întîmplă însă în lumea de azi cu aceşti dandy? Personal, cred că „adevăratul“ dandysm, cel din secolul al XIX-lea, ba chiar şi cel din prima jumătate a veacului XX s-a stins. Mă refer la fenomenul în sine, cu o doctrină, cu un program care dezvoltă nu doar o multiplă etică (narcisică, a diferenţei, a singularităţii şi a singurătăţii, a negativităţii şi a gratuităţii), ci şi, după cum urmează: o estetică, o strategie a seducţiei şi o utopie. Deci, nemaiexistînd un dandysm propriu-zis, nu există nici problema conformismului în ce îl priveşte. Trebuie ştiut că nimic pe lumea asta nu detesta mai mult un dandy autentic decît snobul, adică un ins care încerca să-l imite. Dandy-ul e unicatul absolut.
Dar, da, e adevărat, ipostazele în care bărbaţii de azi propun modele aparent înrudite cu dandysmul prin exacerbata preocupare pentru imaginea de sine (de la metrosexuali la über-metrosexuali) au o doză de conformism, tocmai pentru că se lasă uşor imitate şi invită la copy/paste-uri. Ceea ce marea cultură dandy nu ar admite nici moartă. Să fim serioşi: nimeni n-ar avea atîta tupeu să-l compare pe David Beckham cu lordul Seymour, cel care a lansat boxul în saloanele Parisului.
Se poate trage o linie continuă între un dandy de odinioară și un hipster de azi?
Greu de spus. Depinde cine vrea să tragă linia asta. Pentru un dandylog pur şi dur (cum eu nu sînt) nu există nici o linie de continuitate. Între acei dandy de secol XIX, ba chiar din secolul XX, şi hipsterii de azi se cască o prăpastie. Îi deosebeşte nu doar decalajul istoric de peste 150 de ani, cu toate contextele aferente, nu doar vîrsta (dandy sînt şi tineri, şi maturi, şi vîrstnici, pe cînd hipsterii au cam între 20 şi 30 de ani), nu doar orientarea sexuală dominantă (dandysmul e de obicei homoerotic, cîtă vreme pentru hipsteri acest aspect nu e relevant), ci mai ales anvergura culturală, construcţia stilistică, susţinută doctrinar, în cazul dandylor. Şi, să nu uităm, crea-tivitatea excepţională a unor dandy nu are pereche în lumea de azi. Unde-s Byron, Baudelaire, Wilde, Proust? Miza hipsterilor e, totuşi, mult mai mică şi mai uşor de atins: anti-mainstream-ul.
Îi aseamănă totuşi cîte ceva: întîi, faptul că ambele tendinţe sînt fenomene culturale/subculturale urbane; apoi, dorinţa de a subversiona trend-urile sociale în primul rînd prin ţinută. Şi dandyul, şi hipsterul contestă banalul, conformismul, previzibilul, numai că o fac în moduri total diferite: primul, cu un cult al artificialului, cel de-al doilea – mult mai firesc, mai dezinhibat. Ar mai ţine de posibila lor înrudire şi orgolioasa strădanie de a fi unicat, de a-şi personaliza intens apariţiile. Însă ideologiile pe care ei jură îi despart definitiv. În timp ce dandysmul a cam fost de dreapta, hipstereala e în mod afişat de stînga. Nu ne putem imagina nici prin absurd cum ar ieşi Mateiu Caragiale în Piaţa Universităţii ca să protesteze pentru Roşia Montană. Dar ştii cine ne-ar fi putut vorbi cel mai bine despre toată povestea şi ar fi putut să ne-o explice pas cu pas? Alex. Leo Şerban. Ce bine ar fi fost să poţi face interviul ăsta cu el.
a consemnat Mircea VASILESCU