Dacă tăceai, filozof rămîneai
În timpul recentului incendiu de la Catedrala Notre-Dame, printre primele reacții publice s-a aflat cea a lui Donald Trump. Pe Twitter, președintele american se întreba de ce nu recurg francezii la bombardiere cu apă (utilizate de obicei pentru stingerea incendiilor din păduri) și-i îndemna să acționeze cît mai rapid. Autoritățile franceze i-au răspuns tot printr-un tweet, arătînd că bombardierele nu pot fi utilizate deoarece ar putea duce la prăbușirea întregii structuri a catedralei. Acesta e, poate, exemplul perfect al părerismului, un fenomen care, deși vechi de cînd lumea, fără îndoială, a luat amploare odată cu apariția rețelelor sociale online.
La 30 de ani de la căderea comunismului, avem libertatea de a ne exprima. Și e foarte bine că facem asta – e foarte bine că ne revoltăm împotriva lucrurilor prost făcute din țară, că tragem un semnal de alarmă cînd observăm fapte de corupție sau că-i lăudăm pe cei care merită. Avem o voce și, într-o democrație sănătoasă, ea trebuie folosită. Însă ceea ce nu înțeleg mulți este că această libertate de exprimare vine întotdeauna și cu responsabilitate pentru ceea ce aruncăm în spațiul public.
Istoric vorbind, după cum mi-a explicat Ioana Avădani, președintele Centrului pentru Jurnalism Independent, media din România este mai degrabă orientată spre opinie, nu neapărat spre hard facts, precum presa anglo-saxonă. Talk-show-urile sînt ieftine, bloggeri sînt peste tot, pe Facebook toată lumea are o părere, și nu întotdeauna avizată. Dar dacă e pe net, asta înseamnă și că e adevărat? În lipsa unui aparat critic, în lipsa educației de a ne informa înainte de a spune ceva în public – deseori cu aroganță atotcunoscătoare –, e ușor să ne facem de rîs. Însă nu-i nici o rușine în a spune că nu te pricepi, în loc să-ți dai cu părerea într-un domeniu despre care nu cunoști mare lucru. Și nu doar atît: pentru știrile false, pseudoștiința sau conspirațiile răspîndite la scară largă, are și publicul partea sa de responsabilitate, nu doar jurnalistul sau „creatorul de conținut“.
După cum subliniază jurnalista Alexandra Nistoroiu, amploarea curentului antivaccinist e susținută, în România, nu doar de lipsa unor măsuri luate de autorități (proiectul Legii vaccinării, elaborat de Ministerul Sănătății, este blocat în Parlament de un an și jumătate), ci și de atenția tot mai mare acordată de public celor care fac afirmații fără acoperire în domeniul medical. Părerismul ajunge, astfel, să primeze în fața argumentului științific. Mergînd mai departe, ajungem la teorii precum cea a Pămîntului plat, fenomene paranormale ori telepatie, pînă la inventarea unei istorii proprii, care, de pildă, neagă existența Holocaustului.
Cum combatem, deci, părerismul? Prin educație, și pentru noi, dar și pentru copiii noștri, pe care ar trebui să-i învățăm să-și găsească surse media de încredere, să se informeze temeinic, să înțeleagă despre ce vorbesc și, nu în ultimul rînd, să se gîndească de două ori înainte de a declara ceva public.
Ilustrație de Ion BARBU