Dacă părinţii ar avea putere...
Şcoala românească, la prima vedere, pare a avea două părţi care trebuie să se pună de acord: profesorii şi copiii. La o privire mai atentă, iese la iveală şi o a treia, care are multe de spus: părinţii.
I-am întrebat, pentru început, pe părinţii mai multor elevi de şcoală generală şi de liceu ce puncte pozitive/negative au găsit învăţămîntului românesc, în general, şi şcolilor copiilor lor, în particular.
Mihaela, inginer, 40 de ani, mama unui copil de clasa a VI-a, găseşte puncte preponderent negative învăţămîntului actual, într-o analiză temporal-comparativă: „Fără să vreau, am comparat şcoala de acum cu cea de pe vremea mea (anii ’80). Trebuie să recunosc că, în afară de muncile patriotice şi învăţămîntul politic de la orele de istorie şi filozofie, şcoala pe care am făcut-o eu îmi iese mereu superioară celei pe care o urmează copilul meu azi: profesorii erau mai dedicaţi şi chiar mai bine pregătiţi, materia era mai bine structurată, iar copiii erau mai apropiaţi unii de alţii. În ceea ce priveşte învăţatul pe dinafară, aici nu s-a schimbat mai nimic...“
Nemulţumirile nu sînt, defel, nostalgice, ci foarte concrete. Ele se referă la cele trei elemente esenţiale ale procesului de învăţămînt: profesorii, elevii şi materia pe care cei dintîi trebuie s-o predea celor din urmă. Concepută şi structurată tot de cei dintîi. Despre aceasta, şi alţi părinţi îşi manifestă opinii nu tocmai favorabile: „Din nefericire, manualele noi conţin deseori greşeli (de exprimare, informaţii etc.)“ (Paul, tatăl unui copil de clasa a X-a); „La capitolul negativ voi trece doar un punct – manualele. Nu vreau să discut conţinutul lor, ci doar modul în care au fost tipărite. De exemplu, în manualul de fizică de clasa a VI-a, paragrafele marcate cu «De reţinut» aveau fondul albastru şi litere mov... o ceaţă totală. De ce ar fi atraşi copiii să înveţe după astfel de manuale?“ (Gabriela, ingineră, părinte de copil în clasa a VII-a).
Alte nemulţumiri depăşesc cadrul strict al cărţilor şi merg mai departe, spre sistem: „Haosul legislativ, multitudinea de schimbări şi lipsa direcţiei sînt chinuitoare, literalmente nu se mai înţelege nimic din tot ce înseamnă sau ar trebui să însemne şcoala. Faptul că profesorii nu pot avea un trai decent bazîndu-se doar pe salariu, combinat cu haosul din sistem, face ca şcoala să nu poată funcţiona cum trebuie“ (S.B., 39 de ani, manager, mama unui copil de clasa a VII-a); „Principala problemă a sistemului de învăţămînt actual este că nu pune elevul şi nevoile lui ca punct de pornire al oricărei strategii. Se dezbat şi se doreşte a fi rezolvate problemele profesorilor – de salarizare, norme didactice etc. – infrastructura şi orice altceva, înaintea nevoilor şi aşteptărilor elevilor. Ca urmare, elevii se aleg cu materii care generează cunoştinţe de care nu vor avea niciodată nevoie, cu programa şi programul foarte încărcate. Am ajuns la «performanţa» ca profesorii să aibă norme didactice din ce în ce mai mici, dacă nu cumva cele mai mici din Europa, iar copiii să aibă programele din ce în ce mai încărcate, dacă nu cumva cele mai încărcate din Europa“ (Mihaela); „Universul şcolii este puternic afectat de desele reorientări ale strategiei ministerului, în funcţie de politicienii care s-au perindat la cîrma instituţiei“ (Lorena, 38 de ani, meteorolog, mama unui copil de clasa a VI-a).
Şi nu cuprind doar sistemul legislativ, ci unul mai general, conceptual, filozofic: „Şcoala românească nu formează un mod de aplicare în practică a celor învăţate“ (Gabriela, profesoară, mama unui copil de clasa a X-a). „Materiile se învaţă la nivel formal“ (Alexandru, părinte de copil în clasa a IX-a).
Există însă şi cîteva puncte bune pe care aceiaşi părinţi le văd în felul în care odraslele lor învaţă: „Pot spune că sînt mulţumită de activităţile extraşcolare: excursii, tabere, activităţi sportive şi atît“ (Lorena); „Cred că, în ziua de azi, copiii au o mai mare deschidere, o mai mare libertate, iar părinţii o mai mare libertate de alegere“ (Mihaela); „Există şi dascăli care îşi iau în serios menirea, îi îndrumă şi îi ajută pe copii să capete cunoştinţele şi deprinderile cu care ei ar trebui să rămînă la finalul ciclurilor de învăţare“ (S.B.); „Cel puţin la nivel formal, se învaţă matematică, ştiinţe, limbi străine mult mai serios decît în alte ţări“ (Alexandru); „Şcoala românească formează un mod de gîndire.“ (Gabriela, mama unui elev de a X-a).
Cele mai interesante răspunsuri au fost, însă, la întrebarea Dacă aţi avea mai multă putere, v-aţi implica mai mult, aţi schimba ceva? – „Dacă aş avea mai multă putere, aş reforma sistemul astfel încît în centrul său să fie elevul şi nevoile lui. Aş porni de la ce cunoştinţe şi competenţe are nevoie să dobîndească elevul la fiecare moment al dezvoltării lui. De aici mi-ar rezulta şi ce materii şi cîte ore pe săptămînă trebuie, de cîţi profesori avem nevoie, ce specializări trebuie să aibă aceştia şi, implicit, de ce infrastructură este nevoie! Surplusul de personal didactic şi nedidactic trebuie să se reprofileze, tot aşa cum se reprofilează atîţia ingineri, medici şi avocaţi. Nicăieri în lumea asta faptul că ai terminat o şcoală nu-ţi garantează că vei face tot restul vieţii acea meserie pentru care te-ai pregătit. Poate nu toţi profesorii sînt făcuţi pentru aşa ceva sau poate sistemul, la un moment dat, nu poate absorbi toată forţa de muncă din acel domeniu. Aş schimba programele şcolare şi aş pune accentul pe dobîndirea de competenţe şi de cunoştinţe generale. Pentru partea de performanţă aş face centre de excelenţă“ (Mihaela).
Se pare că şi alte opinii pun accentul pe îmbunătăţirea performanţei cadrelor didactice: „Aş face în aşa fel încît cele declarate să poată deveni reale – prin controale în şcoli, penalizări şi premieri ale profesorilor, în funcţie de situaţia reală a elevilor“ (Alexandru); „Dacă aş avea mai multă putere (politică sau financiară) aş finanţa o şcoală sau aş lansa un program de coaching pentru întreg colectivul profesoral şi de management“ (Lorena). O altă părere sintetizează relaţia ideală elev-şcoală-profesor: „Dacă aş avea mai multă putere, m-aş asigura că este omul potrivit la locul potrivit“ (Gabriela, mama unui copil în clasa a VII-a). Sînt şi părinţi care ar acţiona asupra unor chestiuni mai practice: „Aş face ca orele să fie numai de dimineaţă, iar elevii să facă în cadrul şcolii cluburi, cercuri, pregătire suplimentară. Ar trebui să ia şi masa în şcoală – de aceea ar trebui să existe acolo o cantină – ca în alte ţări. E anormal, de asemenea, ca numărul de ore să scadă, cînd majoritatea copiilor, venind acasă imediat după ore, stau atîtea ore singuri, nesupravegheaţi“ (Paul).
Alţi intervievaţi ar adopta modele din vecini: „Aş prelua un sistem nordic de învăţămînt, de genul celui finlandez, şi l-aş adapta realităţilor româneşti cu un plus de orientare către studiul individual“ (Lorena); „Aş regîndi poate sistemul, m-aş baza pe cele mai de succes modele din lume“ (S. B.). Ultimul răspuns mi se pare cel mai uman. Şi îl împărtăşesc, părinte (de copil în clasa a VII-a) fiind şi eu, deşi nu mi-a cerut nimeni părerea: „Aş pune copiii în centrul sistemului şi aş încerca să redau demnitate şi respect cadrelor didactice“ (S. B.).