Dacă întunericul ar fi de jucărie…

– Sacha, ce-ți place mai mult, lumina sau întunericul?

– Lumina, îmi zice el.

– De ce?

– Nu știu.

– Dar dacă lumina ar fi o jucărie și întunericul ar fi tot o jucărie, cu ce te-ai juca?

– Cu lumina.

– Dar dacă, să zicem, întunericul ar fi un ursuleț de pluș foarte drăguț și lumina ar fi un schelet îngrozitor, ce-ai alege?

– Lumina.

– Adică ai alege scheletul ăla îngrozitor?

– Da.

– De ce?

– Îmi place lumina.

N-am mai insistat. L-am lăsat în lumina lui, chiar dacă întunericul pe care îl pusesem în acest joc interogativ era unul de jucărie. Da, un întuneric de jucărie. Copiii intră adesea în contact cu întunericul și umbra părinților, și totul este în regulă atîta timp cît întunericul și umbra sînt de jucărie.

Într-o altă zi, mă plimbam pe stradă cu Sacha și Adora. Era seară. Sacha vîna cu privirea puținele stele care se vedeau pe cerul de deasupra orașului, mi le arăta cu degetul.

– Tata, cînd văd un om, stelele se sperie și se ascund, îmi zice.

Probabil că ăsta e și motivul pentru care se vedeau atît de puține stele pe cer.

Copiii sînt ființe luminoase, ca stelele. Cînd văd un om mult prea serios, care le pune în pericol jocul, ei se sperie. Copilul este un homo ludens a cărui minte și a cărui gîndire sînt altfel structurate decît cele ale adulților.

Copilul este o ființă stranie. El apare pe lume după o foarte lungă călătorie. Cele nouă luni de viață intrauterină reprezintă doar o mică parte, ultima etapă a acestei lungi călătorii. El apare pe lume pentru a ne reaminti nouă, adulților, că odinioară am fost ființe libere. El nu are nici o problemă, în primii ani de viață, să stea gol în fața oricui i se nimerește prin preajmă și nu are nici o problemă să spună ce gîndește. Departe de orice formă de dresaj social și cultural, copilul este primitivul aterizat în prezent dintr o lume veche, foarte veche, în care gîndirea magică era la ea acasă. Pereții camerelor în care el se joacă sînt echivalentul pereților peșterilor pe care desenau primii oameni. Cînd copilul desenează pe pereți, timpul se curbează și extremitatea sa din prezent se întoarce în urmă cu 40.000 de ani, să zicem. Iată discul roșu descoperit în peștera El Castillo din nordul Spaniei strălucind pe peretele unei camere dintr-un apartament din București.

În calitate de tată, nu m-am gîndit niciodată la copiii mei ca la niște proiecte personale. Nu vreau să îi transform după chipul și asemănarea mea. Eu sînt alături de ei pentru a-i iubi și de a avea grijă de ei. Sînt alături de ei pentru a le spune o vorbă bună și pentru a le vorbi, uneori, despre lucrurile care cred eu că sînt importante. Nu sînt profesorul lor, nu sînt mentorul lor, nu sînt coach-ul lor. Îmi vine acum în minte imaginea mamei mele plantînd flori. Cu florile e simplu: ele se udă, se plivesc de buruieni, dar cam atît poți face pentru ele. Nu ai nici un control asupra geometriei corolei, a formei petalelor sau a felului în care înfloresc. Florile n-au fost proiectul de viață al mamei mele. Nici eu și nici sora mea n-am fost proiectele de viață ale părinților noștri. Ei au avut grijă să nu ne lipsească nimic, emoțional și material, și mai departe a fost treaba noastră.

Copiii înfloresc cel mai bine atunci cînd le este respectată individualitatea, cînd le este cultivată curiozitatea și cînd le este încurajată creativitatea. Sir Ken Robinson, pedagogul meu preferat, susține că individualitatea, curiozitatea și creativitatea sînt cele trei principii datorită cărora viața umană înflorește. Și acest proces de înflorire nu trebuie grăbit, ci trebuie lăsat să își urmeze cursul firesc, ținînd cont de cele trei principii, fără a pierde însă din vedere dragostea. Dragostea părintelui este cel mai bun tovarăș de drum al copilului. Cîtă vreme copilul se simte iubit, el poate deveni cea mai bună versiune a lui. Iubirea părintelui este combustilul care poate duce copilul departe, pe drumul vieții.

În urmă cu vreo doi ani, Sacha mi-a spus că, atunci cînd o să fie mare, ar vrea să lucreze la circ. M-a întrebat dacă vreau să lucrez și eu cu el la circ. I-am spus să nu. Am povestit faza asta în Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat.

– De ce nu vlei să luclezi la cilc cu mine? m-a întrebat el.

– Că mi-e milă de animalele de la circ.

– De ce?

– Mi-e milă, Șușu, pentru că ele nu sînt îmblînzite, ele sînt dresate. Animalele dresate sînt ca niște roboți, execută comenzi. Asta nu îmi place.

– De ce?

– Pentru că animalele sălbatice n-ar trebui să stea închise la circ, ci ar trebui să fie libere. Cum să ții niște tigri sau niște lei închiși în cuști? E ca și cum i ai ține la închisoare. Numai oamenii răi stau la închisoare. Animalele sălbatice nu sînt oameni răi, ele sînt doar animale sălbatice.

– Tu vlei ca animalele sălbatice să fie libele?

– Da, Șușu, să fie libere, să alerge, să se bucure de viață. Animalele sălbatice sînt frumoase cînd sînt libere, nu cînd fac tumbe ca să ne distreze pe noi. Pe mine nu mă distrează deloc să văd animale sălbatice nici la circ, nici la Zoo. Așa că n o să lucrăm la circ cînd o să fii mare.

– Dal unde o să luclăm?

– Nu știu, vedem noi. Ție ce îți place cel mai mult să faci?

– Să mă joc.

– Foarte bine. Poți să te joci și cînd o să fii mare.

– Da?

– Sigur că da.

– O să mă lași să mă joc și cînd o să fiu male?

– Sigur că te las, ba chiar o să mă joc și eu cu tine.

Cam ăsta ar fi proiectul legat de copiii mei: să mă joc cu ei toată viața. 

Iulian Tănase este scriitor. 

Foto: Anna Pruzevskaya, flickr