Dacă?

Îmi cobor talpa pe prima treaptă a bazinului, apa îmi depăşeşte cu puţin gleznele. Ca întotdeauna, simt că nu mai pot să fac încă un pas înainte sau că o să mă arunc cu totul în apă. Înot de cînd aveam cinci ani şi încă nu am învăţat cum (altfel) intri în apă. De data asta, însă, nu voi mai face nici un pas. Rămîn sufocat în picioare, pe una dintre treptele pe care, cu 27 de ani în urmă, îmi scufundam capul la prima lecţie de înot din viaţa mea. Şezlongurile din jurul bazinului şi din ştrand sînt acolo fără vreun rost. La fel şi bazinul din faţa mea, cel de polo, şi oamenii din jur, chiar şi cei cu care am venit, prietenii mei. Universul e un cerc neîntrerupt din plastic ieftin, din care nu poţi ieşi şi a cărui rază se îngustează, în timp ce pare că se scufundă, iar sensul lipseşte, acoperit de apa verde şi groasă. Să dispar şi eu, definitiv, pare singura soluţie raţională de a evada.

Mulţi trăiesc astfel ani de zile, nu îmi imaginez cum. E doar un truc. Copleşitor şi cumplit, dar e doar un truc. Ca un număr de magie. Caut scăparea cu ochii fixaţi spre apus şi mă uit cum, înaintea culorilor, nişte copii se desprind haotic de pe blockstarturile bazinului de polo. Îi văd şi îi aud. Imaginea şi sunetul parcă ajung la mine disociate.

E real? Ce e real? Sunetul? Imaginea? Dacă nici unele? Dacă înnebunesc?

Eu sufăr de ceva care nu e nici boală, nici tulburare, care trăieşte în mine şi care mă întreabă mereu „Dacă?“, ca să mă sperie.

Urmează un atac de panică? Nu, de data asta nu se va întîmpla, pentru că seroxatul nu-mi va permite să mi-l provoc.

La fel, în episodul ştrandul de mai sus, nu sînt eu, e antidepresivul pe care l-am luat. Seroxat e un medicament ssri (selective serotonin reuptake inhibitor), la fel ca altele care se prescriu pentru anxietate şi depresie. În primele zile, m-a deprimat mai rău decît eram înainte să-l iau, m-am gîndit abisal şi vid la sinucidere, fără a o asocia cu faptul sau faptele care o îndeplinesc, iar activitatea sexuală poate fi compromisă definitiv, un timp. Unii îl iau pentru a se trata de ejaculare precoce. La fel ca şi celelalte ssri-uri, seroxat e o porcărioară cu care voi depăşi un moment care pare a fi critic. La fel am făcut şi cu cipralex, acum cîţiva ani. Mă temeam că voi ajunge să nu mai fac diferenţa dintre realitate şi ficţiune. Dacă nu îmi mai dau seama ce e real şi ce nu, dacă înnebunesc, ce-o să se întîmple cu mine, şi aşa începea o erupţie interioară de „dacă“.

Au trecut două săptămîni de la momentul de la ştrand. Am redus seroxatul la doza minimă anxiolitică de 10 mg, iar peste alte două săptămîni, nu îl voi mai lua. Poate un timp voi fi bine, după, sau poate nu, poate la un moment dat anxietatea o să dispară sau poate nu.

Dacă nu dispare? mă gîndesc în momentul ăsta.

Începe chiar acum un atac de panică, în timp ce scriu?

Glumesc, la fel cum cred că, în final, cu anxietatea şi depresia nu am ce să fac decît să glumesc, iar atunci cînd mă prind, să vorbesc despre asta cu cineva care ştie cît de copleşitoare sînt acele momente. O să treacă, sînt doar momente care vor trece, nimic nu va rămîne aşa, oricît de tare ar vrea „dacă?“, din mintea mea, să mă sperie.

„Dacă?“ m-a speriat atît de tare, încît nu-mi mai e frică de mai nimic din ce se poate întîmpla în realitate. Atît de tare, încît nu mai ştiu dacă atunci cînd mi-e rău, îmi e, într-adevăr, rău sau doar mi se pare că mi-e rău.

„Dacă?“ e cea mai proastă şi mişto, în acelaşi timp, glumă pe care eu mi-am făcut-o mie pînă acum. E ca un selfie cu o cameră care nu ştiu unde e plasată, cînd şi al cărei timer se va opri şi îmi va face o poză într-un moment pe care nu îl pot anticipa.

Diagnosticul meu e că sînt agitat şi că trebuie să mă liniştesc. Dar cum? Şi, de fapt, nici nu ştiu dacă vreau asta, dacă îmi doresc să-mi încetinesc ritmul meu natural. Uneori, mă simt aşa cum îmi imaginez că i se întîmplă unui cărăuş mexican de droguri care a înghiţit cocaină ambalată în plastic, atunci cînd, pe drum, acizii gastrici au ros plasticul, iar o cantitate necunoscută de cocaină îi circulă, acum, prin organism. Cît de intens mă voi agita? Cît va dura? Ce se va întîmpla? Oare voi muri?

Nu cu mult timp în urmă, m-am dus la spital pentru nişte ameţeli. Doctorii m-au chemat la camera de gardă, pentru a-mi lua tensiunea. Pe drum, am trecut pe lîngă un om întins pe o targă, pe care medicii încercau să-l resusciteze. Cîteva minute mai tîrziu, tensiunea mea era 210/120 şi pulsul 140. Jumătate de oră după, scăzuse la 125/75 şi pulsul 90. Am stat în spital cîteva zile, timp în care mi s-au făcut EKG-uri, control neurologic, raze şi control pulmonar, ecografii la inimă, renale, la artere, analize renale, analize de sînge. La ieşirea din spital, medicul cardiolog mi-a spus că am cea mai normală inimă pe care a văzut-o de mult timp. Au urmat un control endocrinologic, analize hormonale, un alt set de analize de sînge. Toate au ieşit în limite normale. Acum, în timp ce scriu, am tensiune 118/71, puls 72. Ameţelile au fost puse pe seama anxietăţii şi, în ultimul timp, au şi dispărut. Dacă înot şase sau şapte kilometri, pulsul meu nu sare, în nici un moment, de 115, în schimb, într-un moment de anxietate a ajuns la 140.

M-am întors cu spatele la bazinul în care am învăţat să înot. L-am ocolit pe lăţime şi m-am îndreptat către bazinul în care am jucat polo. M-am urcat pe unul dintre blockstarturi şi m-am uitat, cîteva clipe, la platforma de sărituri care, acum, e abandonată. Apoi, evident, m-am aruncat în apă.

Mihnea Mihalache-Fiastru scrie ficţiune şi face fotografii. 

Foto: M. Mihalache-Fiastru